Social media și banalitatea binelui

6 septembrie 2023   Tema săptămînii

Deoarece etica operează cu concepte abstracte, exercițiul filosofic va apela, deseori, la exemple menite să ilustreze Binele sau Răul, ori să distingă între cele două. Croșetarea argumentelor, așadar, nu are cum să nu facă apel la o cazuistică uneori sofisticată, mai ales atunci cînd situația analizată este genuin dilematică. În marea de dileme morale cu care ne confruntăm însă avem, din fericire, unele situații paradigmatice care funcționează ca o busolă morală. De pildă, dacă v-aș ruga să vă gîndiți la anumite evenimente din istoria secolului trecut care ar putea fi descrise drept abominabile moral, bănuiesc că o parte semnificativă dintre dumneavoastră v-ați gîndi, fără doar și poate, la Holocaust sau la Gulag. Apoi, dacă v-aș ruga să descrieți, în termeni plastici, comportamentul oamenilor implicați în acestea nu cred că greșesc dacă voi asuma că, într-un ipotetic Top 10, sintagma „monstru moral” ar figura undeva în capul acestei liste.

Într-o celebră carte publicată acum 60 de ani, Hannah Arendt lansa o provocare la adresa acestei înțelegeri comune a răului totalitar. Participînd în calitate de reporter la procesul lui Adolf Eichmann, Arendt a văzut în cel care a condus sistemul „Soluției finale” nu o întruchipare a fanatismului nazist sociopat, ci un individ mărunt, motivat de pulsiuni mundane precum avansarea în carieră. Răul totalitar, în perspectiva lui Arendt, este posibil tocmai în zona acestor interstiții (i)morale generate de persoane superficiale și egoiste care nu se preocupă să-și cultive autonomia și capacitatea de a gîndi critic. Deși controversată și criticabilă, teza filosoafei germane cu privire la „banalitatea răului” s-a dovedit a fi totuși utilă în explorarea unor fațete ale comportamentului uman și a stîrnit mai mulți gînditori să conceapă, în oglindă, o formă de „banalitate a binelui”.

Social media ca „checks and balances”

În funcție de afilierea ideologică, americanii se mîndresc cu o sumedenie de lucruri, însă puțini (dacă îi exceptăm pe cei și pe cele care se situează la extremele extremelor) ar contesta valoarea arhitecturii instituționale a Constituției lor, cu precădere a sistemului lor de „checks and balances” sau, așa cum i-am spune în Europa, „separarea puterilor în stat”. O „inovație” politică a filosofilor liberali din modernitatea tîrzie și Iluminism, principiul separării puterilor în stat este justificat prin prisma faptului că, dacă puterea într-un stat nu este separată și dacă părțile nu au abilitatea de a se controla reciproc, aceasta lasă o ușă larg deschisă către tiranie.

Există multiple moduri de a conceptualiza și înțelege ce este social media, însă nu cred că ar fi greșit să ne raportăm la platforme precum Facebook, Twitter (sau este X acum?) ori TikTok prin filtrul unei analogii cu un sistem de „checks and balances”. Pe fondul unei separări din ce în ce mai clare între domeniul legii și cel al moralității, multe dintre transgresiunile celui de-al doilea domeniu au rămas fără resorturi eficiente de exercitare a blamului. Tipurile de comunități în care trăim în prezent (mai degrabă urbane, relativ cosmopolite și cu un grad de coeziune socială mai scăzut) fac unelte tradiționale precum „vocea satului” mai puțin eficiente în sancționarea (fie doar și simbolică) a greșelilor morale ale celorlalți. Social media (sau mai degrabă modul în care noi o folosim) vine să umple acest gol instituțional moral-politic jucînd rolul de arenă în care avem laolaltă puterea legislativă (trasarea colectivă a unor granițe între bine și rău), judecătorească (pare, cred, destul de clar la ce mă refer aici) și executivă (actul propriu-zis al blamării morale).

Motivul pentru care folosim social media în felul acesta este, la prima vedere, cît se poate de lesne de înțeles. Zi de zi sîntem expuși la o multitudine de transgresiuni morale, de încălcări (mai mari sau mai mici) ale unor limite pe care mulți dintre noi le considerăm (pe bună dreptate, de altfel) de neimaginat. De la politicianul X, care este avar, la scriitorul Y, care este rasist, ori fotbalistul Z, care este misogin sau homofob, sancționarea unor astfel de derapaje morale servește mai multor funcții filosofice și sociale ale moralității. O postare, o memă ori un scurt vlog pot constitui (nu de fiecare dată într-un limbaj abstract) articularea unei poziții filosofice importante. Uneori oamenii se comportă greșit și avem temeiuri serioase pentru a le sancționa transgresiunile morale. Totuși, nu întotdeauna cînd comentăm în online, interesele noastre pot fi descrise în totalitate în termenii anteriori. O facem și pentru dimensiunea simbolică a conținutului mesajului nostru, pentru a le semnaliza celorlalți ce fel de persoane sîntem și în ce constă identitatea noastră morală. Semnalizarea virtuților (deseori blamată, într-un mod ironic, aș spune eu, în cercurile conservatoare) servește însă o funcție socială importantă deoarece pune bazele coordonării și jocului acțiunii colective fără de care blamul moral ar rămîne doar la un nivel simbolic, fără capacitatea de a produce vreo schimbare în realitatea palpabilă.

Mașinăriile de indignare morală și banalitatea binelui

Într-un articol academic publicat recent, Emilian Mihailov, Cristina Voinea și Constantin Vică de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată au argumentat că, la confluența dintre propria noastră psihologie morală și arhitectura actuală a social media (care asigură o conectivitate crescută, dar pavează calea către polarizare, tribalism și experiențe morale expresioniste), asistăm la un fenomen al indignării morale care poate fi contraproductiv. Urmîndu-i pe cei trei, n-ar fi greșit să descriem social media din prezent ca o mașinărie de indignare morală.

Deși indignarea morală este uneori legitimă, realitatea morală, pentru a cita o replică celebră, „este complexă și are multe aspecte”. Uneori, de pildă, situațiile în care ne indignăm nu sînt albe sau negre, ci au nenumărate nuanțe de gri. Cînd nu avem timpul necesar pentru a procesa faptele, a înțelege un caz și a cîntări argumentele aflate în dezbatere, ne bazăm pe scurtături mentale și reacționăm visceral nu pentru că sîntem buni, ci pentru că avem impresia (deseori corectă, cred) că oamenii din comunitatea din care noi facem parte au așteptarea ca și noi să ne solidarizăm ori desolidarizăm de anumite persoane sau cauze. Nu sîntem întotdeauna niște îngeri morali, ci și oameni simpli, ghidați de o multitudine de pulsiuni la rîndul lor mundane. Iar atunci cînd căutăm să ne maximizăm capitalul moral la volanul unei mașinării de indignare morală, nu cred că ar fi greșit să acceptăm că acesta ar fi un caz de banalitate a binelui.

Cultivarea unor virtuți intelectuale și morale, a autonomiei și a capacității de a gîndi critic, alături de o regîndire a stimulentelor pe care arhitectura social media ni le oferă reprezintă, din fotoliul filosofului, o soluție rezonabilă la problema identificată. Pînă la identificarea pașilor necesari pentru implementarea unei asemenea soluții, cred că n-ar strica să ne gîndim și la un risc conex banalității binelui, mai exact banalizarea binelui. Cînd ceva intră în malaxorul moral online, dar iese imediat, cînd fiecare transgresiune morală va avea cele cincisprezece minute de faimă (i)morală, s-ar putea să ne fie dificil să ne stabilim prioritățile morale. Așa cum bine spun economiștii, există un cost de oportunitate în tot ce facem.

Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.

Mai multe