Şoarecele din sertarul memoriei
Cînd Dilema veche mi-a solicitat să colaborez la dosarul despre Jurnalul de la Păltiniş, am crezut că aveam tema articolului deja conturată: apariţia meteorică a primei dezbateri publice româneşti autentice, iscate de cartea din 1983 a lui Gabriel Liiceanu, şi cum reverberează încă ecoul polemicilor stîrnite acum trei decenii în spaţiul cultural autohton.
Deci, înapoi la text, după 30 de ani de uitare. Iau din raftul bibliotecii ediţia a III-a, apărută la Humanitas în 2003. Are, în plus faţă de ediţia primă, două texte de „înrămare“: unul, în deschidere, „Ce înseamnă a fi european în Estul postbelic?“, prezentat într-o conferinţă a Colegiului European de Cooperare Culturală, în Luxemburg, 1990; un al doilea, final, despre două momente cardinale ale destinului lui Noica: „Arestarea şi Sfîrşitul“. Mă simt tentat să-mi port lectura înconjurînd textul originar, poate dintr-o firească atracţie a noutăţii, poate din nevoia unei „puneri în intrigă“ balzaciene, dinspre exterior spre interior, dinspre circumferinţă spre centru.
Experienţa paideică a „Şcolii de la Păltiniş“ este invocată de către Liiceanu în „Ce înseamnă a fi european...“ ca o mărturie edificatoare asupra condiţiei insului trăitor în universul concentraţionar românesc din anii ’70-’80. Este vorba, mai exact, despre soluţia „rezistenţei prin cultură“, ca răspuns la conjunctura istorică opresivă: „În acest univers închis, în care spiritul este cel mai ameninţat, cultura devine o modalitate de transgresare şi, prin însuşi acest fapt, ea capătă o semnificaţie politică. Ea este nu numai un scenariu alternativ, ci rezistenţa abia perceptibilă la izolarea totală, la ruptură, la discontinuitate şi la masificare. Ea este memoria valorilor distruse şi posibilitate a reconstrucţiei lor viitoare. Cînd toate mijloacele de participare la destinul comunităţii sînt suprimate, cultura rămîne participare din umbră şi pregătire a unei regenerări. Ea este, din această pricină, în cel mai înalt grad, subversivă.“ (pp. 6-7) Pînă aici, rîndurile curg potrivit aşteptărilor. Pentru că, în amintirea mea, Jurnalul de la Păltiniş s-a păstrat ca o carte profund înrădăcinată în contextul scrierii sale, atît prin impactul produs în spaţiul public – acel „spaţiu public“ care se construieşte mai degrabă pe ramificaţiile comunicării interpersonale, decît în agora sterilizată de omnipotenţa discursului oficial şi de vigilenţa cenzurii, aşa cum probează Epistolarul din 1987; dar şi, nu în ultimul rînd, de impactul Jurnalului asupra celui care eram la vremea apariţiei sale, profesor stagiar la Şcoala Breaza Centru, avînd în suflet spaima de a rămîne pentru totdeauna „îngropat la datorie“, pe de o parte, şi cea de a mă lăsa antrenat în compromisuri inacceptabile, pe de altă parte.
Mut lectura la finalul ediţiei – „Adaos la o biografie“. Ce poate fi mai circumstanţial decît o „biografie“, peregrinarea insului prin timpul ce i-a fost dat? Dar „adaosul“, scris în 1996, mi-aduce sub ochi două „opriri“ pe drumul lui Noica, după cum scrie în subtitlu. Iar în aceste „opriri“, faptele se estompează, semnificaţia lor curge lateral, într-o hermeneutică a „citirii“ protagonistului din crîmpeie răzleţe. „Noica nu ştia să-şi povestească închisoarea“ – începe prima secvenţă, „Arestarea“ (p. 267). „Sfîrşitul“ este povestea unui şoarece. A unui şoarece pe care Noica, prăbuşit la podea cu o fractură de şold, are impresia că îl aude în încăperea de la Păltiniş şi-l reaude apoi în salonul de spital din Sibiu, unde e transportat. Liiceanu îşi aminteşte de o anecdotă care-l desfăta pe Noica, despre un personaj care, „trezit de un ronţăit, se scoală în mijlocul nopţii şi începe să scotocească prin ungherele camerei. «Ei bine, pînă la urmă, a descoperit ce era: îl rodea conştiinţa.»“ Şi apoi se întreabă: „Şoarecele acesta, venit să încheie un destin, ieşise oare, ca şoarece al morţii sale, dintr-un ungher al camerei păltinişene sau din încăperile infinite ale conştiinţei, din care Noica încerca acum să-l expulzeze, refuzînd să accepte că tocmai lui, lui Noica, i s-ar fi putut întîmpla să intre în spaţiul propriei sale anecdote şi să ajungă – ce ruşine ar fi fost asta pentru un filozof! – să-l roadă conştiinţa?“ (pp. 272-273)
Încep să regret că m-am dedat lecturii perambulatorii; e un salt enorm între scenariul soteriologic iniţial şi povestea cu o dezarmantă încărcătură umană din final. Sau poate e mai bine aşa, azvîrlit deja într-o stare de alertă: oare ce o (mai) fi la mijloc? Oare ce-mi va aduce „lectura restitutivă“?
De la primele pagini, îmi dau seama că pică proiectul meu iniţial, de a privi Jurnalul ca pe un început de drum în întortocherile şi convulsiile reflecţiei de sine a societăţii româneşti. Facă alţii sociologia „cîmpului cultural“ – şi, vai, au şi făcut-o, întristător cel mai adesea. Distanţa dintre Jurnalul din memorie, cel de „atunci“, şi cel pe care-l străbat acum creşte cu fiecare rînd.
Mă frămîntă de la o vreme un gînd, în prelungirea reflecţiilor edificatoare ale lui Matei Călinescu despre relectură. Cred, ca şi autorul cărţii A citi, a reciti, că revenirea la un text parcurs anterior e un test crucial pentru „rezistenţa“ acelui text. Cred, de asemenea, că orice lectură, străbătînd paginile cărţii în infinite bucle înainte şi înapoi, este totodată şi o relectură. Dar mai cred şi că există cărţi – cele care ne-au marcat puternic şi au lăsat dîre adînci în conştiinţa vremii, care se recitesc singure, continuu. Lucrul acesta se întîmplă pentru că „urma“ lăsată de ele în memorie intră într-un permanent dialog mut, inobservabil, nu numai cu alte cărţi, ci şi cu opţiuni interpretative, cu plasticitatea inepuizabilă a confruntării convingerilor noastre cu lumea şi, in extremis, chiar cu deciziile noastre existenţiale.
Recitirile secrete pot întări matricea primei lecturi sau o pot transforma, uneori translatînd-o spre un alt orizont de înţelegere, alteori îmbogăţind-o, rafinînd-o sau, dimpotrivă, sărăcind-o, schematizînd-o.
Este, din păcate, ceea ce am constatat că se întîmplase cu Jurnalul. Presupun că de vină a fost, încă de la început, uriaşa presiune a contextului: nevoia de repere ferme, nevoia unei „pedagogii“ legitime şi convingătoare, aproape la fel de puternice ca un ritual de iniţiere, nevoia de alegere, într-o lume care părea a nu-ţi oferi şansa vreunei opţiuni, pe scurt, nevoia de „mîntuire“. Pînă într-acolo încît, prin 1986, m-am hotărît eu însumi să mă sui în tren şi să bat, neanunţat, la poarta sihastrului de la Păltiniş, cu rîvna căutătorului de lumină – inevitabil act manqué pe care voi avea, poate, prilejul să-l povestesc altă dată.
Trist e că cele ce au urmat – Epistolarul, disputele postdecembriste în jurul „cazului Noica“, pe tema „păltinişenilor“ sau a „rolului elitelor“ ş.a.m.d. – n-au făcut decît să osifice şi mai mult schematismul conjunctural al primei lecturi. Totul pus sub semnul „exemplarităţii“, al modelului demn de urmat – perspectivă sterilă, îndărătnic reiterată, în varii circumstanţe, pe traseul cultural românesc, ignorîndu-se de fiecare dată că „modelele“ nu se impun, nici măcar nu se recomandă, ci se aleg, în virtutea unor afinităţi elective care ne definesc natura.
Iată-mă acum (re)găsind un text plin de supleţe – în ciuda, chiar, a gravităţii funciare a „mărturisitorului“ –, cu o bogăţie de nuanţe păgubos radiate din amintire. Va fi pălit aura de saga, dar a rămas (a apărut?) o poveste de o copleşitoare autenticitate, cu un mentor exorbitant, „nepereche“ – o „natură fericită“, care „a cunoscut fericirea aproape ca pe elementul unei înzestrări biologice şi a ştiut să o plimbe peste viaţă şi lume cu graţia iresponsabilă şi inconştientă pe care nu o au decît sfinţii şi înţelepţii“ (p. 255) –, cu formulări scăpărătoare şi doldora de idiosincrazii, un gînditor cu un orizont de cunoaştere şi de înţelegere impresionant, pe care îl străbate dezinvolt cruciş şi curmeziş, punînd plusuri şi minusuri fiecărei noţiuni – „amintirea proastă“, „uitarea bună“, „sensul bun al infinitului“, „întrebări proaste“, „moarte bună“, „eternitate bună“, „forma urît constructivă“, „forma proastă“ a libertăţii, a voinţei, a posibilului, „bunătatea proastă“, „obîrşia proastă a timpului“, „trezie proastă“ (vs „somnambulism bun“ etc. etc.), opere filozofice, culturi sau popoare. Dominat obsesional de fascinaţia Ideii şi a Proiectului unificator, care să valideze un Destin la altitudinea Spiritului, dedicat ascezei intelectuale celei mai severe, dar manifestîndu-se ca expresie volatilă şi seducătoare. Un „universalist“ împătimit, ademenit să-şi fundamenteze intuiţiile în explorarea latenţelor semnificante ale limbii române.
„Figuri proeminente“ sînt şi ceilalţi protagonişti ai poveştii, începînd, evident, cu portretul implicit al „mărturisitorului“, animat de o caldă devoţiune, fără a-şi reprima însă momentele de interogaţie şi de distanţare critică faţă de maestru, chiar revolta care duce în final la „trădarea fecundă“ proprie oricărui scenariu paidetic autentic. Memorabile sînt, prin balansul atît de elegant între reverenţă şi autolegitimare, al „victimelor“, şi „certările“ la care sînt chemaţi din cînd în cînd ceilalţi apropiaţi ai filozofului – Andrei Pleşu (cum ar fi arătat oare Jurnalul scris de acesta?), Sorin Vieru, Petru Creţia...
Mă simt, la sfîrşitul lecturii, eliberat. Am scăpat de încorsetarea stereotipurilor legate de „bătălia Noica“. Am scăpat de „cazul Noica“ şi de cazuistica aglomerată în jurul lui, ca un chist. Regret doar un lucru: că nu am recitit Jurnalul mai devreme.
P.S. M-am gîndit, la un moment dat, că pentru o „arheologie a lecturii“, ar fi de dorit să merg la ediţia primă, măcar pentru a verifica dacă ea nu diferă substanţial de cea pe care o folosisem. Am căutat-o prin casă, dar n-am mai dat de ea, aşa că a trebuit să o împrumut de la bibliotecă. Cine ştie prin ce sertar o fi fiind cartea mea de acum 30 de ani. Poate că acolo roade un şoarece.