So rom san tu?
Din experienţa personală, atunci cînd la şcoală am fost pus să-mi desenez familia, realizarea desenului meu a durat mult mai mult, nu pentru că aş fi desenat mai lent sau pentru că aş fi fost mai nepriceput, ci pentru că familia mea era mult mai numeroasă. Pe lîngă mamă, tată, bunici, frate (ceea ce desenau în mod normal colegii mei), eu am mai adăugat şi veri primari, veri secundari, unchi, mătuşi etc. Percepţia familiei, aşa cum mi s-a format în copilărie, era în mod cert diferită de a colegilor mei, etnici români. Motivul nu era neapărat un mod conştient de a-mi induce sentimentul apartenenţei la o familie mai mare, ci faptul că, după demolările executate de regimul comunist, cu o mică „pilă”, tataia a reuşit să obţină, în acelaşi bloc, trei apartamente, pentru fiecare copil al său. Inclusiv termenul „acasă”, pentru mine, avea un alt sens. Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o la bunici (la etajul IV), alături de toată familia, unde luam masa zilnic şi socializam cu ceilalţi membri ai familiei mele, iar seara, cînd trebuia să dorm, mergeam două etaje mai sus.
Ulterior, în activismul civic şi în cercetarea de teren, imaginea rudeniei şi a neamului au căpătat şi alte dimensiuni pe care, deşi le trăiam, nu le descifram în acest mod înainte de profesionalizarea viziunii mele asupra comunităţilor de romi. Rudenia are un rol important în formarea indivizilor pentru un viitor atît profesional, cît şi moral. De exemplu, mamaia, atunci cînd nu era ocupată cu treburile casnice, obişnuia să ne spună basme şi pilde, insistînd pe concluziile morale ale respectivei povestiri. Pentru noi, nepoţii ei, era doar o povestire, pentru ea, în schimb, o datorie de perpetuare a unor norme pentru generaţia următoare. Deşi mergeam la şcoală, în primele clase ale liceului, tataia – fierar adaptat la condiţiile Capitalei, respectiv tinichigiu auto (la pensionare) – m-a racolat ca ajutor (ucenic), cum am spune acum part-time, după orele de şcoală. Astfel, la 14 ani am intrat, involuntar, într-un proces de ucenicie pe care, pentru că maestrul era tataia, îl percepeam ca fiind firesc, că-l ajut pe el şi că mai cîştig şi bani de buzunar. În schimb, pentru bunicul meu, era o misiune de transfer de know-how, o datorie de a perpetua o profesie pe care el o considera (şi era) o modalitate economică sigură. Şcoala, deşi mă încuraja să merg şi să performez, pentru el nu însemna garanţia succesului; era o instituţie în competiţie cu instituţia uceniciei, în care el era meşterul. Astfel, deşi am crescut în Bucureşti, departe de comunitate, prin familia extinsă am fost format în spiritul ei. Contactele mele cu neamul se produceau cu prilejul evenimentelor de trecere (nuntă, botez, înmormîntare etc). Prin neam înţelegeam persoanele cu care, deşi foarte îndepărtată, există totuşi o legătură biologică, un strămoş comun pe care îl puteam identifica şi/sau prin alianţă. Neamul, pentru familia mea extinsă, era cadrul de referinţă. Discuţii de tipul „dacă nu facem x, ne rîde neamul”, erau destul de frecvente. Astfel, nu toţi fierarii din România erau neam cu familia mea, dar aveau potenţial.
Nu aş putea spune că această experienţă este tipică romilor. Rudenia are relevanţă pentru individ dacă ea este valorizată şi practicată, iar în cazul meu a existat, ce-i drept, cu pile. Familia extinsă nu este o caracteristică „specifică” comunităţilor de romi, ci conjuncturală. Imaginea romantică a neamurilor de romi mari, familii extinse, relaţii de rudenie bazate pe unitate sînt mituri contemporane despre această populaţie eterogenă.
Într-un articol anterior, „The Cost of Roma Slavery” (2012), am identificat o serie de efecte pe care robia le-a produs în viaţa romilor de azi. Unul dintre acestea este tocmai diversitatea grupurilor de romi şi a practicilor culturale ale acestora, ca efect al împărţirii robilor în grupuri ocupaţionale, cu contacte sporadice între ei pe parcursul unei jumătăţi de mileniu. Din acest motiv, cei mai mulţi dintre romii contemporani se autoidentifică, în primul rînd, prin apel la neamul din care provin, indiferent de etichetele pe care le primesc din exteriorul comunităţii respective. „So rom san tu?” este o întrebare frecventă, atunci cînd doi romi se întîlnesc. Răspunsul, de cele mai multe ori, este legat de categoria ocupaţională cu care neamul respectiv de romi se identifică (fierar, ursar, căldărar, spoitor, argintar, florar, rudar etc). Acest tip de identificare nu presupune, neapărat, cunoaşterea meşteşugului, ci asumarea setului de valori asociate unui neam, un dialect specific şi o serie de practici culturale. Astfel, etnicitatea romilor este mai degrabă o cupolă pentru mai multe grupuri de persoane, cu practici culturale şi valori diferite, iar neamul reprezintă un factor important de identitate, un criteriu de diferenţiere faţă de alte neamuri de romi şi de neromi, o frontieră identitară, cum ar putea să spună Barth (1969), care le oferă protecţie în relaţie cu alteritatea, şi recunoaştere în grup.
Dacă ar fi să generalizez, neamurile romilor există într-o măsură egală cu existenţa altor neamuri. Diferenţa constă în faptul că alte neamuri, la un moment dat, s-au unit şi au format grupuri mai mari de persoane şi, ulterior, naţiunile contemporane. Astfel, a apărut cultura oficială a poporului x, limba standardizată unică vorbită de y, valorile naţionale ale z, lăsînd în urmă diversitatea relaţiilor de rudenie în favoarea naţiunii. Romii au pierdut acest start, după cum consideră sociologul Nicolae Gheorghe (declaraţie 5 august 2013): „Ne-am născut prea tîrziu pentru naţiunea-stat şi prea devreme pentru ceea ce urmează.” Deci, romii au ratat (nu au avut) şansa istorică de secol XIX, să-şi uniformizeze culturile, dialectele limbii romani şi să aibă un crez comun pentru a deveni naţiune; sînt împrăştiaţi peste tot în lume, în special în Europa, ca parte a altor naţiuni civice. Şi, totuşi, fără o naţiune, romii au existat secole întregi, şi-au păstrat o parte din caracteristicile etnice şi sînt indentificaţi ca atare. Ce-i face pe romi atît de puternici încît să reziste tuturor provocărilor pe care le-au întîmpinat (sclavie, excluziune socială, marginalizare, deportări, genocid etc). Cu singuranţă, nu este vreun stat, vreo armată sau vreo biserică, ci un complex de relaţii de rudenie, diversitatea religiilor, culturilor, economiilor, societăţilor, limbilor vorbite, cetăţeniilor etc. Probabil, modelul naţiunii transnaţionale rome ar putea deveni un model pentru viitorul Europei fără graniţe, o Europă în care gnozodiversitatea ar putea fi principiul interacţiunilor umane.
Ciprian Necula este este dr. în sociologie, activist pentru drepturile omului, fondatorul Romano ButiQ şi al Muzeului Culturii Romilor.