Snobii din cărţi - o specie cu viaţă lungă

E plină literatura de snobi, şi să încerci să-i aduci pe toţi în acelaşi Bîlci al deşertăciunilor ar însemna să te înhami la o istorie teribil de stufoasă: o carte groasă a tuturor vanităţilor şi vanitoşilor, despre care cred că, bine făcută, ne-ar face pe foarte mulţi dintre noi să ne tăvălim în hohote de rîs, să roşim, vinovaţi, sau să ridicăm fin din sprînceană, ca şi cum n-am pricepe despre cine ar putea fi vorba. Unii sînt comici, alţii sînt pur şi simplu enervanţi, unii – idioţi de-a dreptul (dar cît de reuşiţi!).

Diferenţele care izolează specia şi o cam fac de ruşine, între noi fie vorba, se arată tocmai din comparaţia cu adevăraţii distinşi, aristocraţi ori ca stare, ori ca gust, cu care sînt şi puşi, de cele mai multe ori, în contrast. Acum aproape două secole, discutînd despre dandysm şi despre prinţul încoronat al acestei specii, inclasabilul George Brummell, Barbey d’Aurevilly tranşa ferm distincţia între cele două grupuri şi le fixa, implicit, limitele, valabile şi azi, inclusiv în ficţiune: „Dandysmul e profund ca însuşi geniul său.
Maimuţăreala nu înseamnă asemănare. Poţi mima o aură sau poţi lua o poză, cum ai fura forma unui frac; dar comedia e obositoare, iar masca e crudă, îngrozitor de purtat, chiar pentru cei hotărîţi să conspire împotriva dandysmului, dacă ar fi cazul. Cu atît mai mult pentru drăgălaşii noştri tineri“.

Walk of fame: de la Rebecca Sharp la Rebecca Bloomwood

„Drăgălaşii“ au trecut din viaţă în literatură cu o uşurinţă uluitoare, şi de ei s-au ocupat scriitori şi scriitoare care numai de „drăgălăşenii“ nu s-au ţinut (nu mă refer aici, evident, decît la ce au scris, biografiile sînt, slavă Domnului, altă poveste). De la ruşi la Balzac şi Thackeray – care le-a dat oficial un nume, prin Cartea snobilor, şi un loc numai al lor, veşnicul Bîlci al deşertăciunilor, peste care tronează neobosita Rebecca Sharp – sau domnişoara Jane Austen, care a ţinut o cronică atît de alertă a eforturilor la care s-au înhăma atîtea mame dornice să-şi vadă fetele măritate şi la mansion-ul lor, cît mai departe de cottage-ul părintesc, la Dorothy Parker, o mondenă ea însăşi, sau la ireverenţioasa Katherine Mansfield, snobii au intrat asiduu în romane şi povestiri, iar modernitatea nu le-a închis porţile. Cît despre postmodernitate, ea le prieşte ca nici o altă epocă. Vă îndoiţi? Să aruncăm o privire scurtă către o extremă, şi să rostim împreună un cuvînt de mai mare sfiala, lucios, dulce, cu arome fusion: chick lit. Veţi vedea cum ia foc viesparul din redacţile de reviste pentru femei înaintea vreunei prezentări de modă, directorii de publicitate şi shopaholicele turbate după un alt cuvînt, nume propriu şi Sesam al tuturor fanteziilor fashioniste: Manolo (Blahnik, pentru nepasionaţi). Mai aduc ca probă o singură replică, citînd din Rebecca Bloomwood, eroina patentată de Sophie Kinsella – care a vîndut deja milioane de romane în lumea întreagă: „Doamne, ce cool e Milano. Nu e om pe lîngă care să trec şi să nu aibă ochelari de soare şi geantă de firmă, chiar şi bărbaţii“. Şi dacă adîncimea unor atari observaţii a reuşit să facă chick lit-ul tabu pentru foarte mulţi dintre dumneavoastră, răsfoiţi fără frică, de curiozitate măcar, un roman care n-a făcut nici o vîlvă la noi, dar care vi se va lipi de degete: Snobii, de Julian Fellowes (Editura Nemira), o radiografie a high-life-ului britanic la care aspiră vîrfurile middle-class-ului şi care intră în panoramă odată cu Edith Lavery, fiica unei snoabe acerbe din clasa de mijloc. Fidelă credinţei că „viaţa unei femei se poate schimba din temelii cu ajutorul inelului potrivit“, îi suceşte minţile timidului şi îngrămăditului Charles (cum altfel), conte de Broughton, şi intră pe o altă orbită, satisfăcîndu-şi o mai veche fantezie, deductibilă dintr-o formulă cu valoare de axiomă pentru foarte mulţi: „Îmi place la nebunie să pătrund acolo unde altora le este interzis“.

Testul cozile de frac, plus cîte ceva despre coteria oxfordienilor 

Nici nu s-ar fi gîndit seriosul domn Carlyle, pe vremea cînd ridiculiza cochetăria dandy-lor în Sartor resartus, că o maximă invocată de el într-un capitol alocat credinţelor acestei pretenţioase coterii va căpăta puteri absolute în saloanele mondenilor din viitor: „Siguranţa constă în cozile de rîndunică ale fracului“. Cît adevăr, dacă e să ne gîndim doar la Gatsby, magnatul orbitor de bogat din romanul lui Fitzgerald, care, prezentîndu-şi noua garderobă iubitei din tinereţe, Daisy Buchanan, îi spune, emoţionat, dar şi plin de el: „Am pe cineva în Anglia care-mi cumpără haine. Îmi trimite ce alege el la începutul fiecărui sezon, primăvara şi toamna!“. În societatea „aurită“ în care Gatsby s-a impus prin puterea averii nou dobîndite, „cozile de rîndunică“ sînt esenţiale şi, pentru cine ştie codul de acces, un croi prost trădează dramatic o origine proastă. Tom Buchanan, soţul lui Daisy, prin nimic mai rafinat, ci doar mai fidel convenţiilor, nu se lasă înşelat şi miroase că misteriosul Gatsby nu şi-a făcut studiile la Oxford. După ce? Tot după celebrele cozi invocate de seriosul victorian pomenit mai devreme: „La Oxford! (...) Pe dracu! Nu vezi că poartă haine roz?“. 

Că tot a venit vorba de Oxford, chiar conservatoarea Virginia Woolf, prea puţin tentată să facă cronică de moravuri, pomeneşte într-un eseu („Turnul înclinat“) despre snobismul puţinilor fericiţi care, între cele două războaie, trăiau acolo ca-n Arcadia. Ea citează cîteva versuri din Louis MacNeice, scriitor care, după etapa privilegiată în celebra Castalie, unde s-a îndeletnicit cu latina, greaca, logica şi metafizica, se apucă şi scrie versuri despre inechitatea socială: „E atît de greu să îţi închipui / O lume în care cei mulţi să poată izbîndi / Fără a coborî nivelul traiului intelectual / Lipsindu-se de tot ce preţuiesc doar rafinaţii“.
 
Şi pentru că tot am ajuns la subcapitolul rafinamente de literaţi, mi-e greu să nu reproduc un mic fragment dintr-o povestire de Katherine Mansfield, „Beatitudine“, în care Eddie, un poet delicios, care nu-şi face specia de ruşine, are o partitură scurtă, dar memorabilă: „Mă întreb dacă ai citit noul poem al lui Bilk, «Table d’hôte», spuse Eddie cu voce înceată. E admirabil, a apărut în ultima antologie. N-ai cumva un exemplar? Aş vrea să ţi-l arăt. Începe cu un vers incredibil de frumos. «De ce-i nevoie mereu de supă de tomate?» (...) E un adevăr atît de profund, nu găseşti? Supa de tomate e ceva cumplit de etern“.  Observaţiile poetului rimează fără disonanţe cu alte comentarii ale oaspeţilor, unii mai distinşi ca alţii, dintre care cel mai sonor e  făcut de cineva pasionat de designul de interior: „Ştii, dragă, soţii Jacob Nathan mi-au cerut să le decorez o cameră. Mă tentează teribil o combinaţie în stil peşte prăjit, cu spetezele scaunelor în formă de tigaie şi cartofi pai brodaţi pe perdele“.

Din salon în salon 

Dintr-o antologie a conversaţiilor de salon (sau de bal, recepţie, sindrofie ori „eveniment“, în funcţie de epocă) nu au cum să lipsească replicile schimbate în apartamentul newyorkez în care Truman Capote organizează o petrecere la care străluceşte Holly Golightly şi, omisiune a omisiunilor, aluziile, apropourile sau direct judecăţile emise în saloanele în care Proust îşi aranjează personajele. Cuplul Verdurin e antologic, dar potrivit judecăţilor mătuşii povestitorului, Swan însuşi ar fi cam snob: femeia e dezamăgită să citească în ziar că „domnul Swan era unul din obişnuiţii cei mai credincioşi ai prînzurilor de duminică ale ducelui de X... al cărui tată şi unchi fuseseră bărbaţii de stat cei mai însemnaţi ai domniei lui Ludovic-Filip“. Alegîndu-şi legături din afara castei căreia îi aparţinea prin naştere, Swan se făcea vinovat de o declasare care supăra ordinea lumii bunei doamne, care, între altele, întrerupsese legăturile cu un prieten, fiu de notar, pentru că se căsătorise cu o principesă şi... decăzuse „de la rangul respectat de fiu de notar, la rangul unuia dintre acei aventurieri, foşti lachei sau băieţi de grajd, despre care se spune că se bucuraseră de intimitatea unor regine“.

N-aş vrea să închei modesta mea panoplie, cu totul personală şi  miniaturală, fără a pomeni numele preferatului, personaj alunecos şi lipicios căruia, cu durere în vîrful degetelor, va trebui să-i atîrn de coadă tinicheaua răsunătoare a clasei în care i-am îngrămădit şi pe iluştrii lui confraţi, înşiruiţi mai sus: Felix Krull, escrocul lui Thomas Mann. Printr-un capriciu al sorţii, fiul histrionic al unui producător de şampanie proastă, picaro pervers, insinuant şi cameleonic, ajuns chelner într-un hotel de lux din Paris, face schimb de identitate cu marchizul de Venosta, vlăstarul unei familii cu un arbore genealogic de cîteva sute bune de ani, care îşi poartă cu discreţie titlul în castelul strămoşesc din Luxemburg. Reşedinţa seniorială arăta „absolut la fel ca un castle englezesc, din cele pictate pe farfurii“, dar Krull nu se lasă intimidat şi intră în rol oferindu-ne cîteva momente rarisime. Krull e o raritate, îl pun la final şi nu-l mai comentez. Închei, în schimb, invitînd-o pe isprăvniceasa Chiriţoaia, însoţită de monsiu Şarlă, să fie veselă ambasadoare a tuturor snobilor din literatura noastră, lăsaţi de astă dată pe dinafară, şi să ne amintească, într-un final îndulgent, că „aşa e lumea, o comedie“, şi că în ea literatura se simte, pînă una-alta, destul de bine, şi în provincie, şi peste hotare. 

Alina Purcaru este jurnalistă. 

Foto: Andrei PUNGOVSCHI