Smiorcăiala şi sporovăiala

Teza de bază a ce vreau să susţin în cele ce urmează este că cine se smiorcăie şi se văicăreşte, şi sporovăie şi flecăreşte. Şi viceversa. Un om demn nu se lamentează şi nici nu bîrfeşte. Dar ce au acestea în comun şi mai ales ce le determină? Nu cred că atît demnitatea le uneşte, sau mai bine spus lipsa acesteia, cît lipsa unui proiect de anvergură ce ne direcţionează viaţa. Această direcţionare ne dă şi o situare demnă în lume. Smiorcăiala şi sporovăiala au deci în comun această uşurătate în faţa vieţii, această împăcare cu ideea că viaţa noastră în definitiv nu ne aparţine, că „asta e, maică“ şi că deci, orice am face, tot nu putem schimba mare lucru. O persoană cu o viaţă structurată, care nu este lăsată la întîmplare şi care luptă pentru ceva, nu se va lamenta la orice pas de toate piedicile ce-i apar în cale şi nu va avea nici stare şi nici timp de sporovăieli. Flecăreala şi văicăreala sînt pentru spectatori, pentru cei ce stau la portiţă şi comentează cum se preumblă viaţa prin faţa lor. Restul şi-o trăiesc, şi-o construiesc. Dacă nu ne luăm viaţa în propriile mîini, atunci ce ne rămîne de făcut decît să comentăm ceea ce ni se petrece şi să ne lamentăm de toate cele din jurul nostru? Bănuiesc că acest tablou vă sună cunoscut, căci pe această textură este ţesut cotidianul românesc: văicăreli şi flecăreli, smiorcăieli şi sporovăieli, plînsete şi bîrfe. Să încercăm în cele ce urmează să vedem un pic mai de aproape în ce culori este zugrăvit acest tablou. 

Văicăreala în faţa vieţii: flecăreala şi smiorcăiala 

Lipsa sensului în viaţă ne lasă purtaţi la întîmplare şi atitudinea pe care o are o astfel de persoană în derivă este una de abandon al propriului destin. Soarta nu ne aparţine, nu putem decît să ne împăcăm cu ce avem şi cel mult să comentăm de pe margine ce ni se întîmplă. Bineînţeles că o astfel de persoană se va văicări la tot pasul şi va flecări tot timpul. Viaţa merită şi trebuie comentată, disecată, împărtăşită. E ca în bancul cu românul care în urma unui naufragiu rămăsese singur pe o insulă cu Angelina Jolie şi care, după cîteva săptămîni de amoruri fierbinţi, era totuşi trist că nu avea cui să spună lucrul ăsta. Oare de ce nu ne putem bucura în linişte de ceea ce ni se întîmplă, trebuind la tot pasul să împărtăşim totul cu altcineva? Avem nevoie de admiraţie, de aprobare? Ne e frică să fim noi înşine? E de observat cum se eviscerează mental o persoană care flecăreşte. Devine un fel de apendice al realităţii: pornind de la ce e în jur, îţi vorbeşte nonstop vrute şi nevrute despre ea, viaţă şi amintiri. Trebuie să cunoaşteţi această situaţie, trebuie să fi dus vreodată o mătuşă sau pe cineva de acest gen cu maşina şi să fi participat inert la un lung şir de văicăreli şi flecăreli. Gîndurile ei devin exterioare, curgînd imperturbabil şi haotic. Afli tot şi nimic. Totul este luat, disecat şi împărtăşit. 

Văicăreala în faţa morţii: bocetul şi jelania 

Moartea e poate actul ultim şi suprem în care ne arătăm adevărata faţă. Dacă privim în jurul nostru la cei confruntaţi cu moartea (proprie sau a celor apropriaţi), avem poate atunci buna măsură a demnităţii noastre, înmormîntările noastre fiind la fel de colorate precum vieţile noastre: urlete şi bocete, jelanii şi claxoane, îmbrînceli pentru ca să ajungi primul la pomană sau să pupi mîna mortului, certuri şi neînţelegeri asupra „adevăratului canon“ şi toate cele care ne fac viaţa un chin şi moartea un circ. Nici să mori în linişte nu poţi. De ce se boceşte atîta la o moarte românească? Pentru că ne văicărim atîta în timpul vieţii. Moartea nu ne poate schimba într-atît, decît poate, cel mult, dacă ne gîndim serios la ea în timpul vieţii. Dar nu e cazul, cum să ne gîndim la moarte cînd avem atîtea de discutat, de flecărit pe seama vieţii? Moarte însăşi e subiect de băşcălie, de cîte ori nu auzim „Să mor eu dacă te mint“, noi ştiind sigur că nu e aşa. Moare? Nu, fireşte că nu. Trăieşte? Nu prea, sau, oricum, cel mult se poate spune că vieţuieşte: trăieşte ca să se lamenteze că asta nu e viaţă, că nimic nu merge cum trebuie şi aşa mai departe. Pentru a trăi cu adevărat, trebuie să fii viu, să ai ceva de spus, să ai o viaţă cu sens, să rămînă după tine ceva substanţial. 

Văicăreala în faţa porţii: sporovăiala şi bîrfa 

Aceasta cred că e una din trăsăturile noastre fundamentale: să ieşim din casă, din noi, şi să comentăm cu ceilalţi fluxul vieţii. Această ieşire simbolică din interioritatea noastră se întîmplă peste tot: la serviciu, pe stradă, la televizor, în casă. Dar ce ne mînă să facem asta? Posibilele explicaţii se învîrt, cred, în jurul a ce spuneam mai sus: lipsa unui proiect fundamental care să ne structureze şi să ne direcţioneze viaţa. Neavînd aşa ceva, nu sîntem împăcaţi cu noi, fiind împăcaţi cel mult cu ideea că destinul ne este dat în mod implacabil. Ca spectatori, ce putem face decît să bîrfim actorii şi vieţile lor sclipitoare? Aici e tema vecinului: cu el discutăm, pe el îl disecăm (cu alt vecin, se înţelege). Vecinul este acel non-eu care este ca noi, este alături de noi, care trăieşte ca noi, fără să fie totuşi noi. Merită să-l discutăm, nu? Sigur, că doar iarba din curtea vecinului e mai verde, vaca lui e mai grasă şi, se înţelege, nevasta îi e mai frumoasă. Mai este aici de amintit o idee importantă, tema străinului. Este această idee comună şi adînc înrădăcinată în noi că viaţa noastră nu ne aparţine, că noi sîntem, în definitiv, conduşi de alţii, că altcineva trage sforile, că marile decizii nu le luăm noi. Universul e o mare conspiraţie prin care lucrurile sînt deja pre-aranjate. Or, atunci străinul devine polul principal de interes şi el trebuie discutat şi disecat. El e necunoscutul şi el e de vină, în definitiv, pentru tot ce ni se petrece. Şi ce putem face? Nimic. Doar să ne văicărim şi să-l bîrfim. 

Văicăreala în faţa umorului: miştocăreala şi băşcălia 

Umorul e ceva construit, e o poveste cu tîlc, are cap şi coadă, e o bucurie a minţii. Umorul e deci al oamenilor structuraţi, al oamenilor cu coloană, al oamenilor cu o viaţă cu sens. Dacă ne lipsesc aceste lucruri, ce ne rămîne e o atitudine ce mimează umorul, dar care nu e decît o palidă copie a lui: miştocăreala şi băşcălia. Acestea nu sînt stări de spirit ca umorul, sînt situări strîmbe în lume, în care stai la portiţă şi faci haz de necaz de ce ţi se întîmplă. Nu acţionezi dublat de buna detaşare a umorului, ci doar te amuzi încontinuu cu gaşca. Te iei de lume, incapabil fiind să fii cu adevărat în lume. Faci glume tîmpe, dezarticulate, după cum îţi este şi viaţa. Umorul te prinde şi cînd eşti singur, nefiind nici o problemă să te amuzi copios de o glumă bună în singurătate. Dar să faci mişto şi băşcălie de unul singur nu prea merge, îţi trebuie să te agregi gregar cu alţii şi să te iei de lume. Nu poţi să faci mişto decît cu auditoriu, cu un tip special de auditoriu, care adoră flecăreala şi care ia totul în derîdere şi băşcălie. 

Văicăreala în faţa iubirii: dorul şi plînsetul 

Dacă nu eşti prins într-un proiect de viaţă, nici să iubeşti cum trebuie nu poţi. Nu poţi căci nu ai ce să oferi. Ce să oferi, o masă amorfă de sentimente şi plîngăceli? Nu poţi decît să te agăţi de celălalt, să aştepţi să vezi ce se întîmplă cu voi, blocat în doruri şi aleanuri. Ne plîngem şi nu acţionăm, doar aşteptăm şi ne lamentăm. Ne lovim la tot pasul de femei bătute care încă mai speră că bestia o să se preschimbe în gentleman sau de bărbaţi înşelaţi care tot speră într-o bună revenire la drumul cel drept. Sau cîte iubiri şi despărţiri nu ne sînt perindate pe la televizor? Femei cu inima mare şi protejată de silicoane, dar care sînt rănite adînc de iubiţi tandri, ce-şi tatuează numele lor pe braţele musculoase, care totuşi se iubesc cu altele. Ei singuri, protagoniştii acestor iubiri de cartier, se cer şi se lasă subiect de bîrfă şi băşcălie. Dar să nu uităm că noi decidem dacă să bîrfim sau nu şi chiar, întrucîtva, dacă să fim bîrfiţi sau nu. 

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și prorector al acestei universități.

Foto: V. Dorolţi