Sminteli domnești

Unde e putere, acolo e și sminteală. E o convingere larg răspîndită în popor, care însă, cel mai adesea, vorbind despre putere, o confundă cu ambiția nemăsurată a celor ce rîvnesc la ea. De fapt, în povestea pe care mă pregătesc să v-o spun e vorba mai degrabă despre ambiția smintitoare, căci nebunia, una blîndă, deși „circulară”, e aici mai degrabă victima inocentă.

Pe Gheorghe Bibescu, domnul alungat din Țara Românească de Revoluția de la 1848, inamicii politici – și avea mulți! – îl numeau cu dispreț „olteanul herghelegiu”. Istoricește vorbind, n-aveau dreptate: vița nobilă din care se trăgea era deasupra oricărei bănuieli. Însă nici vița nobilă nu-l poate mîntui pe om de caracterul său păcătos, mai ales de vanitate și de egoism. Bibescu ajunsese domn fiindcă reușise să se „însoare bine”: o luase de nevastă pe fiica adoptivă a celui mai bogat boier valah: banul Grigore Brâncoveanu, ultimul urmaș de spiță bărbătească al lui Constantin Brâncoveanu. Banul Grigore și jupîneasa lui, Safta, din neamul marilor boieri moldoveni Balș, nu avuseseră nici un moștenitor. Banul Grigore se gîndea să adopte un băiat, dar căile sufletului nu sînt întotdeauna la fel de drepte pe cît și-ar dori rațiunea: adusă de la Iași la București pentru a-i ține de urît mătușii ei, una dintre nepoatele Saftei, micuța Zoe Mavrocordat, le-a cucerit inimile celor doi bătrîni, care au hotărît că ea va fi moștenitoarea fabuloasei averi a Brâncovenilor. Dulce, vioaie, iubitoare de muzică, micuța Zoe, alintată în familie Joițica, devenea astfel cea mai bogată fată de măritat din Valahia. Banul Grigore își dorea, mai presus de orice, să o știe fericită, de aceea a chibzuit mult înainte de a-l alege, dintre numeroșii pețitori, pe cel ce urma să-i devină soț. Alegerea a făcut-o părintește, după canonul vremii: să nu fie leneș, bețiv, cartofor și să-i placă măcar puțin și fetei. Așa a devenit Gheorghe Bibescu ginerele banului și tatăl unui fiu care, conform înțelegerii, avea să ducă mai departe numele de Basarab-Brâncoveanu. Joițica i-a mai dăruit încă șase copii. În total, din căsnicia lor s-au născut patru băieți și trei fete, dar, undeva după a doua sau a treia naștere, s-a întîmplat nenorocirea. Azi am numi-o depresie postnatală și poate că i-am căuta și alte cauze, mai adînci, în viața dusă de Joițica alături de Gheorghe Bibescu. Însă, la 1830, femeile bogate, dăruite de Dumnezeu cu soț chipeș și copii mulți, nu prea aveau dreptul să se plîngă. Așa a ajuns Joițica purtătoarea pe viață a unei cruci pe care doctorii au numit-o savant „nebunie circulară”, fiindcă se manifesta doar la răstimpuri. Era o nebunie blîndă, descrisă astfel lui Constantin Gane de mult mai faimoasa ei urmașă, Martha Bibescu: „Se îmbrăca în alb, își despletea părul, își punea o cunună în cap, lua un coș cu flori pe care apoi le presăra prin coridoarele palatului sau prin aleile grădinii, rîzînd, plîngînd, cîntînd... Apoi se potolea, trăind o vreme viața cea mai liniștită din lume, pînă cînd o apuca iar”. Copiii Joițicăi își iubeau mult mama, așa smintită cum era, și poate că și viitorul Bibescu-Vodă n-ar fi avut mare lucru de obiectat la nebunia ei, dacă viața de candidat la domnie nu i-ar fi scos-o în cale pe frumoasa și ambițioasa Marițica Văcărescu.

Marițica era soția nefericită a lui Costache Ghica, cu care avusese, la rîndul ei, trei copii, dar conveniseră de comun acord să se despartă, printr-o scrisoare adresată mitropolitului. Cînd Bibescu e ales domn, în 1843, hotărăște deodată că nebunia Joițicăi nu era demnă de o Doamnă a țării. Așa că o internează într-un azil din Viena și își instalează amanta în palatul domnesc. Bîrfele, pamfletele politice, gura spartă a tîrgului valah n-o pot opri pe Marițica din marșul său triumfal către tronul de la București. Doar mitropolitul Neofit al II-lea, care încuviințase divorțul ei de Ghica, însă nu voia să încuviințeze și divorțul domnului de sărmana Joițica Brâncoveanu, i-a mai stat ceva vreme în cale. Dar Marițica nu era proastă, ba chiar dimpotrivă, avea ceea ce azi am numi „un cap politic”. A avut grijă ca divorțul domnului să se transforme într-o afacere de politică europeană, în care Rusia îi apăra interesele de alcov împotriva Franței și a Înaltei Porți. Decisă să izbîndească asupra trimisului Franței la București, Billecocq, un dușman vechi al domnitorului Bibescu, Marițica se duce în persoană la Paris pentru ca, de la amantă la amantă, să tranșeze afacerea cu ajutorul prietenei ministrului francez de Externe, Guizot. Știa Marițica ce știa: prințesa de Lieven avea origini baltice și fusese căsătorită cu un ambasador rus, deci nu doar inima o îndemna de partea îndrăgostiților clandestini. Între timp, în țară, Bibescu trece prin Obșteasca Adunare un proiect de lege ce îi permitea să controleze fără opreliște imensa zestre a Joițicăi, iar pe ea o transferă la un azil din Paris, în ciuda protestelor Mavrocordaților și Brâncovenilor, care își făcuseră un rost pe lîngă bolnavă la Viena. Dar ghinionul e dublu: nici Neofit nu cedează, în ciuda amenințărilor rusești că va fi debarcat din funcție, nici copiii Joițicăi nu o lasă la greu: fiul ce mare, Grigore, devenit major, își anunță tatăl că o va lua sub aripa sa protectoare și astfel ajunge Joițica să trăiască la Paris, însă nu într-un alt azil de nebuni, ci în casa familiei.

Pentru Marițica, lucrurile deveniseră presante, căci acum purta în pîntece copilul lui Vodă Bibescu. De aceea, acolo unde amenințările rusești nu putuseră să îl înduplece pe mitropolitul Valahiei, intrară în scenă banii și diamantele, la care funcționarii otomani și patriarhul Constantinopolului erau deosebit de sensibili. Divorțat în sfîrșit de Joițica de însuși patriarhul de la Constantinopol, peste capul lui Neofit, Vodă Bibescu își pregătește nunta mare cu Marițica Doamna, „ilustra logodnică”, cum o numeau acum jurnalele valahe. O face însă la Focșani, nu la București și, oricît de luxoasă, nici un clopot nu a bătut la această nuntă, căci Neofit le interzisese preoților să-i pomenească pe miri în biserici. 

  Marițica n-a apucat să fie Doamna Țării decît vreo trei ani, apoi a mai trăit încă vreo zece în exil, la Paris, lăsîndu-l văduv pe Gheorghe Bibescu în 1859. A fost îngropată la Père Lachaise, în pămînt străin, de unde nu s-a mai întors niciodată acasă. Joițica, în schimb, a trăit pînă la aproape nouăzeci de ani și a murit în patul ei, înconjurată de familie. A fost îngrijită cu dragoste, pînă în ultima zi de viață, de toți copiii pe care îi avusese cu Bibescu. După ce fostul soț a plecat în exil, copiii au readus-o acasă, la București. Știm prea puține despre viața pe care a dus-o aici, putem doar presupune că nu i-a mai fost, din acea clipă, tulburată de vrăjmășia ambițiilor altora. Mai știm și că, după divorț, semna ZBB, adică Zoe Basarab-Brâncoveanu. Scrisorile afectuoase, ușor infantile ca ton, dar scrise într-o franceză impecabilă, adresate copiilor ei aflați în străinătate, ne-o dezvăluie așa cum trebuie să o fi văzut și contemporanii săi: o fetiță întîrziată, care, de la un punct încolo, refuzase pur și simplu să mai fie adultă. O fetiță refugiată în mintea ei, departe de lumea a cărei cruzime îi rezervase, din start, rolul de victimă. Fiică a unor părinți adoptivi blînzi și credincioși, crezuse poate că lumea întreagă era așa. Ca soție a unui bărbat smintit de ambiții, nu i se dăduse nici o altă șansă decît să îl urmeze în ambițiile lui sau să dispară. Ca mamă, reușise să-și facă copiii să o iubească, iar asta a fost singura sa victorie asupra lumii în care fusese aruncată, prin măritiș, ca într-o groapă cu lei. Monumentul ei funerar din biserica Domnița Bălașa ne-o arată așa cum se imaginase, probabil, întreaga viață: o tînără femeie de o frumusețe înfloritoare, îmbrățișată tandru de un înger afectuos. 

Isteața Marițica, cea ahtiată după mărire, a lăsat mult mai multe urme în istorie decît blînda nebună Joițica: mult mai multe portrete, mult mai multe documente, mult mai multe evocări ale contemporanilor, un iz de gloriolă valahă care răzbate pînă astăzi către noi. Pe Joițica a pictat-o doar Aman, cîndva pe la 1859. Portretul poate fi văzut astăzi în galeria Muzeului Național de Artă al României: o doamnă în vîrstă, înfășurată într-o sobră manteluță de catifea cafenie, cu trăsături subțiate de suferință și ochii pierduți în nesfîrșita mare a melancoliei. Nu poți să nu te întrebi: unde e totuși adevărata sminteală în această poveste?

Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sindromul Stavroghin, Editura Humanitas, 2019.