Şmecheria şi hoţia sînt a filei două feţe...

Am aceeași intoleranță față de șmecheri ca și față de hoți (da, e un început prea solemn și prea răstit pentru un articol dilematic, dar se vede treaba că teama mea de hoți e mai mare, mai veche și mai creștin-atavică decît dilemele mele de om civilizat carele, nu-i așa, știm din literatură și din filozofie cum e cu șmecherii lumii…). Poate, unde am trăit destul de mult (în aceleași locuri) ca să pot vedea cum din micii șmecherași gingași ai copilăriei cresc marii hoți ai vîrstei adulte. Poate, unde chiar meseria mea (sînt profesoară de română, de-o viață, iar nivelul de studii la care mi s-a întîmplat să predau nu e relevant pentru această discuție) m-a făcut să încerc, mereu, corectarea șmecheriei, educarea „infantului“ – să eșuez mereu, sisific – și să mă regăsesc, peste ani, cu (încă) un fost șmecher devenit de-acum hoț adult, care mă detestă (da, e un verb cam tare, dar n-am găsit altul mai elegant și care să rimeze cu sensul chestiunii) pentru că am fost martora intolerantă a șăgalnicelor sale începuturi…

Pentru că șmecherul se bucură, în cultura noastră, de prezumția de infantilism, de șăgălnicie (fermecătoare, demnă de laude: „al naibii șmecher, uite ce bine s-a descurcat!“), de inocență a actelor sale. Șmecherul caută să obțină avantaje zîmbindu-ți frumos, șarmîndu-te (pe tine, pe mine și în general pe oricine îi poate facilita accesul la „ceva bun“), storcîndu-ți lacrimi miloase… și plecînd apoi cu ce-a luat pe nemeritatelea. Sîntem educați să fim toleranți cu șmecherii. Copiii care deprind tacticile șmecheriilor au parte de mai multă atenție și încurajări pe măsură (și așa viața-i grea, soro, măcar să se descurce…), dăm de la noi, lăsăm de la noi, pupăm de la noi (cu ciocolata suplimentară cu tot, să pupe mam’ mare să-i treacă…). Așa „se cuvine“. Nu-i, mă-nțelegi, frumos să faci din țînțarul unei îngăduințe suplimentare armăsarul unui bun obținut pe nedrept! Nu se cade. Și totuși, dincolo de poleiala de farmec, a lua ceva pe nemeritatelea tot hoție se cheamă. Crescînd în ani (și-n tupeu, care e proporțional cu vîrsta, de cele mai multe ori), șmecherul renunță la poleială, dar continuă să ia ce nu-i al lui. Să fure, tot mai puțin atent la strategiile de a masca furtul în pomană, dar, cadou, „lasă, mamă, de la tine ca să-mi fie mie bine“ etc. Nu-i vorbă, mie mi s-a părut întotdeauna că pot vedea cu ochiul liber, dincolo de cortina de șăgălnicii a șmecherilor din jurul meu, privirea lucioasă și rea a celui care știe că „ți-o face“ și că te-a luat de pe picioare. O fracțiune de secundă, înfiorătoarea oscilație a faciesului unui copil frumos ca toți copiii (dar mai convingător în frumusețea lui ca alți copii) mă hipnotizează cu răceala ei calculată. Am testat, în timp, pe sute de șmecheri: dacă nu marșez la șmecheria lor, privirea pedepsitoare îmi este destinată, în veacul vecilor.

Desigur, exemplele mele de șmecheri vin din rîndurile elevilor/studenților mei (unii, între timp, deveniți colegi de breaslă cu mine – v. privirea pedepsitoare de care spuneam…). Dar și aici cred că se verifică ideea potrivit căreia o școală (o universitate, de fapt – oricare fel de școală) e imaginea în mic a lumii din jurul ei, care o construiește și o prăsește. În „lumea mea“, șmecherul își poate falsifica datele cercetării, dar le îmbracă într-o formă fermecătoare, colorată, bine editată, impecabil paginată în text; verific datele (îmi fac datoria de profesor), descopăr falsurile, i le reproșez, caut să îl educ (asta mi-e meseria, s-ar zice). Niciodată șmecherul nu cedează din prima: încearcă să mă convingă că are o lucrare fermecător de bine scrisă, realizare în raport cu care reproșurile mele sînt adevărate, poate, dar nesemnificative. Iar dacă nici asta nu merge, atunci admite falsul – sinceritatea asta „de PR“ face și ea parte din strategiile șmecherilor noului mileniu –, „doamna profesoară, am falsificat datele, dar era de datoria mea să încerc: nu credeam că le veți (putea) verifica!“ Să îl pedepsesc că s-a abătut de la etica cercetării (sfîntă, s-ar zice…) sau să îl pup în creștet pentru sinceritatea cu care își admite greșeala (și insinuarea prezumției de incompetență sau de lene în ce mă privește?) Să îl cred că nu mai face altă dată? În lumea mea, șmecherul poate scrie cu nonșalanță o lucrare despre o carte pe care nu a citit-o, inven-tînd conținuturi și construind, din vorbe la modă, pagini de text amețitor. E scris adînc. Folosește cuvintele făcute celebre de marii gînditori… Indică toate sursele bibliografice necesare. Doar că n-a citit nimic din ele. Pedepsit cu o notă (foarte) mică, mă urmează după oră pe culoar: charming as an angel, mă asigură dulce că mă admiră și că sînt modelul lui profesional (hodoronc-tronc!). Ar trebui să mă topesc de plăcere, dar eu sînt, se vede, mai ciudată. Mi-o confirmă, continuîndu și pledoaria: „N-aș fi crezut că citiți lucrările studenților, acum, că sînteți prodecan, poate sînteți mai ocupată, așa…“ Compasiunea merge, poate, la femeia-cu-funcții ce mă aflu? Nu merge nici asta? Încă o încercare – sinceritatea negociatoare: „Acu’, m-ați prins, m ați prins, ce să mai zic? Dar dacă vă promit io că citesc cartea aia și scriu o lucrare pe bune, nu-mi schimbați nota?“ Nu merge nici asta. De-acum mi se cuvin priviri înciudate, bombăneli despre lipsa mea de toleranță, deschidere, dialog și alte valori academice, pe care șmecherul le știe și le respectă (numai cu valoarea adevărului are, săracul, probleme – dar e un copil așa de bun, de sincer, de drăguț cu profesorii… de ce l-am prigonit?).

Așa se face că, mereu, eu rămîn cu întrebarea unde sfîrșește mica șmecherie „academică“ și unde începe furtul pe bune, pe serios, pe repede înainte? De ce ar fi studentul care inventează conținutul unei bibliografii (lui necunoscute) doar un șmecher bun de glume, iar cel care copiază (dintr-o bibliografie existentă) un hoț de pedepsit? Mărturisesc că sînt incapabilă să fac diferența, convinsă fiind că asemenea comportamente izvorăsc din aceleași rădăcini ale firii omenești, pentru care etica are preț mic, iar adevărul e „o vorbă de dînșii inventată“. Nu vreau să mut exemplele în sfera – atît de prizată azi – a spectacolului politic românesc, deși am și eu, ca și dumneavoastră, probabil, galeria de mici șmecherași pe sticlă care s-au dovedit, repede și (pentru mine) previzibil, mari hoți ai banului public. Nu vreau nici să o cobor în strada cotidianului nostru, al fiecăruia, unde prefer – cîtă constanță lipsită de căldură umană, mi se va reproșa – vînzătorul încruntat, dar competent celui care încearcă să îmi vîndă, șarmant, un hîrb de mașinărie ale cărei butoane îi sînt complet străine, lui, celui dintîi. Primul poate că nu îmi va ura „An Nou fericit!“ la plecarea din magazinul lui, în vreme ce al doilea s-ar putea să mă complimenteze asupra cerceilor sau coafurii sau… în principiu, asupra acelui detaliu din înfățișarea mea care arată cel mai rău în momentul discuției. De la primul pot cumpăra ceva bun, de la al doilea plec acasă prostită și cu banii luați.

Contextele tuturor acestor exemple sînt, aparent, foarte diferite. Numai aparent, însă. Pentru că, de fapt, șmecherul nu cunoaște subspecii, așa cum nici hoțul nu e – la bază – altceva decît un hoț. 

Ioana Bot e profesor de literatură română la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.