Slănină unsă cu miere

În căminul numărul 5 de pe strada Memorandumului, în care am rămas singur, am mai rămas și fără bani, și fără cafea, și fără țigări, și fără mîncare. Că nu am nimic, nu am realizat din prima zi și dintr-odată, ci cîteva zile mai tîrziu și treptat. Dacă ar fi fost după mine, aș fi plecat cît ai bate dintr-un picior acasă, la ai mei, la Flutura, dar nu aveam bani pentru asta, buzunarele îmi erau dezumflate și nu mai voiam să risc să urc în tren fără nici o lețcaie la mine. Mai riscasem și alte dăți și, cu două excepții, rezultatele au fost foarte triste: am fost dat jos din tren în niște halte necunoscute, pe unde următorul tren mai trecea doar a doua zi și de unde nici nu mă puteam întoarce și nici nu puteam pleca mai departe. Ei bine, în ziua aia cînd am rămas în camera numărul 34, din fundul coridorului, de lîngă baie, și nu am plecat la fel ca toată lumea acasă pentru că nu aveam cu ce, încă nu mi era foame. Iar mie cînd nu-mi e foame nici nu mă gîndesc la mîncare, la ce bun să mă gîndesc ce o să mănînc diseară sau a doua zi, dacă în clipele alea nu mi-e foame, pur și simplu de ce să-mi pierd timpul cu fleacuri, mai bine iau o carte și citesc. Mie cînd nu mi-e foame, de regulă, citesc. Ce mai, citeam și atunci. Iar cînd nu citeam, jubilam. Traversam etajele pustii și chiuiam. Eram stăpîn peste toate acele etaje, eram rege pe coridoarele alea goale, tot căminul ăla era la degetul meu mic.

Foame mi s-a făcut într-o zi cînd am ieșit în oraș și o ceată de colindători m-a depășit. Unul dintre ei mușca dintr-un colac. Mesteca atît de lacom, cu atîta poftă, firimituri i se desprindeau din gură și cădeau în urma lui, și eu privindu-l din profil am început să salivez și să înghit în sec. Abia atunci și eu am simțit că mi-e foame și am realizat că de vreo două sau trei zile nu mai pusesem nimic în gură. Privindu-l, am simțit că mi-e foame. Și cu cît îl priveam mai mult, cu atît mi se făcea o foame și mai mare. Am fugit de acolo. Am fugit în sus pe Mureșenilor, numai ca să nu-l văd cum rupe cu dinții din colacul ăla și îl înghite nesățios. Ca să uit că nu mai mîncasem de cîteva zile, am luat-o la fugă, lă-sîndu-i pe colindători în urma mea. Cîțiva bărbați turtiți blocau trecerea. Hăhăiau veseli și nu le păsa de nimic. I-am înconjurat. În ferestre ardeau ghirlande de lumini. Brazii clipeau din becuri la balcoane. O petardă a explodat chiar la picioarele mele și m-a făcut să-mi amintesc din nou că mi-e foame. Toată lumea care cobora în jos pe Mureșenilor era veselă și fericită. Unii intrau în baruri și cafenele să petreacă. De fapt, atunci cînd am rămas în Brașov, am sperat din tot sufletul că voi da peste vreun coleg de facultate sau de universitate, sau peste vreun cunoscut sau vreun prieten de la cenaclul „Interval“ și mă voi scoate într-un fel sau altul. Dar în cîte cafenele și baruri am intrat, nu am întîlnit nici un amic. Doar tipi necunoscuți și toți voioși. L-am căutat pe Marius Ianuș în Steagu și nimeni nu mi-a deschis. Întunecate erau și ferestrele lui Ciprian Șiulea. Nu mi-au deschis ușa nici Doina Ioanid sau Mihai Ignat. Iar telefonul lui Mircea Doreanu suna mereu ocupat. Lui Crăciun și Mușina însă nu am îndrăznit să le bat în ușă.

Urcam pe Mureșenilor în sus și încercam să nu mă uit la vitrinele luminoase ale cafenelelor în spatele cărora oamenii stăteau la mese fericiți. Totuși, nu am rezistat și ochii mi-au alunecat în dreapta mea și atunci am văzut cum o tipă îi băga în gură unui tip o prăjitură și iar am luat-o la fugă.

Orașul care petrecea mă strivea în picioare și mă făcea să mă simt ca un vierme. Avansam, cu capul în pămînt, sperînd să găsesc pe trotuar vreo bancnotă pierdută de cineva, dar nu am găsit nimic. Treceam prin fața maternității. Nici țigări nu aveam, dar cît aș fi dat ca, în acele clipe, în care treceam prin fața maternității, să fumez o țigară. Să fumez ca să uit de foame. Am intrat într-o librărie și am răsfoit cîteva cărți, dar cînd am ieșit afară iar mi s-a făcut foame. Un tînăr a apărut de după colț înfulecînd un buterbrod. Am luat-o la goană și nu m am oprit din alergat decît atunci cînd am deschis ușa camerei mele din cămin. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă reped la frigider. La frigiderul care nu era al meu și pe care nu îl deschisesem niciodată pînă atunci. În afara unui borcan cu miere de albine și a unei hălci de slănină, nu mai era nimic altceva în el.

Am tăiat o bucățică subțire, ca Laurențiu să nu observe cînd se va întoarce, și am pus-o în gură. Era prea sărată. Și atunci mi-a venit o idee. Am scos o lingură de miere și am întins-o pe o altă felie de slănină. Cu toate că mîinile îmi tremurau, am uns-o bine.

Afară explodau petarde și cerul era luminat de focuri de artificii. Totuși, am reușit să bag în gură felia aia de slănină unsă cu miere de albine. Era ora douăsprezece. Intram într-un nou an. Felia aia de slănină unsă cu miere de albine era atît de gustoasă! 

Dumitru Crudu este scriitor.