Slăbiciuni omeneşti şi nume de străzi

Strădaniile edililor Capitalei de a face din Bucureşti un oraş european au început cu mult înaintea demarării actualului program de integrare în Uniunea Europeană. Încă din secolul al XIX-lea, numeroşii primari ai Bucureştilor s-au străduit să-i dea "o înfăţişare occidentală", în aşa fel încît să poată intra în rînd cu celelalte capitale "civilizate" ale Europei. Dintre multiplele aspecte avute în vedere, o atenţie deosebită a fost acordată străzilor. Uliţele înguste, întortocheate, adeseori nepavate, pline de praf vara, de noroi toamna şi de cîini mai tot timpul anului (încă de pe atunci!) sînt îndreptate, lărgite, pavate, iluminate şi, nu în ultimul rînd..., botezate. Numele alese, urmînd ceea ce "se vede în celelalte state ale Europei", vor intra însă cu greu în obişnuinţele locuitorilor care, nu numai că nu le înţelegeau, dar nici măcar nu reuşeau să le citească de pe plăcuţele pe care erau înscrise. Multă vreme indicarea adreselor va continua să fie făcută, cum remarca un publicist la 1870, după "obiceiul oriental", adică prin lungi formule descriptive de genul: "în Mahalaoa cutare, de la coconu' Costică, peste drum să face o uliţă, pe urmă dai de uă casă roşie, apucă la stînga, apoi după ce mai mergi vezi uă poartă verde şi apuci la dreapta, şi mai mergi şi găsesci uă casă cu doi pomi la poartă, acolo este". Lucrurile încep să se schimbe după războiul de independenţă cînd, luînd exemplul cultului pe care capitalele Europei îl purtau memoriei marilor dispăruţi, Bucureştii îşi imortalizează eroii prin numirea sau înlocuirea numelor de străzi. Botezîndu-se străzile cu "numele bărbaţilor ce s-au ilustrat prin fapte frumoase şi patriotice", se dorea atît acordarea unui semn de recunoştinţă acestora, cît şi oferirea unui exemplu demn de urmat generaţiilor viitoare, care să fie "tot-d'a-una în ochii poporului". Şi astfel, în căutare de nemurire, numele "marilor" oameni ai ţării (printre care generali, oameni de cultură, dar mai ales politicieni) vor înlocui treptat vechile nume de străzi, printre care şi acelea ale unor oameni mai "mici", simpli locuitori, rămaşi însă în memoria semenilor lor (Popa Soare, Popa Petre, Popa Herea, Manea Brutaru, Moaşa Mavruza, Ghiţă Brânzaru ş.a.). Odată prins "gustul" imortalizării prin nume de străzi, de la primar şi pînă la cetăţeanul anonim, cu toţii vor încerca să îşi impună preferinţele. În 1907, primarul Mihai I. Cantacuzino aprobă propunerea înaintată de mai mulţi cetăţeni ai Capitalei, de schimbare a numelui şoselei Filantropia, în acela de Colonel Mihail Ghica - defunctul său coleg de partid, de care era legat şi prin relaţii de rudenie. Generalul George Ion Manu este mai puţin norocos decît colonelul Ghica. În 1907, într-o scrisoare adresată lui Nicolae Petraşcu (însărcinat de Primăria Capitalei cu revizuirea nomenclaturii străzilor), el îi reproşează acestuia de a-l fi omis din rîndul generalilor români distinşi în timpul războiului de independenţă cu ale căror nume fuseseră botezate mai multe străzi ale Capitalei: "ce caută Racoviţă, Quintescu, Slănicescu, Cantilis şi chiar Lupu? pe cînd ai uitat pe Cerkez; şi printre Generalii menţionaţi, chiar unii în viaţă, ca G-l Anghelescu, pe cînd lăsaţi uitării un fost Primar şi General, ca Generalul Manu, cari din pasiuni politice a fost chiar pînă acum uitat". Fenomenul "imortalizării" colegilor de partid pare să fi căpătat amploare la începutul secolului XX, cînd fiecare schimbare de Guvern aducea după sine şi noi nume de străzi. Abuzurile comise în numirea străzilor se intensifică în anii '30. Cu totul aparte este cazul primarului sectorului Verde al Capitalei, Mitică Rădulescu, relatat cu deosebit umor: "Simpaticul primar al sectorului Verde a trecut de pe acum la nemurire. O stradă de pe lîngă stăvilarul Ciurel (care purta pînă mai acum cîtva timp numele de strada Sihăstriei!...) este denumită astăzi strada Mitică Rădulescu. (...) Dacă este explicabil însă ca pentru activitatea ce se anunţă promiţătoare a primarului de Verde să i se acorde răsplata recunoştinţei cetăţeneşti chiar sub această formă, nu înţelegem însă ce merite are fiul d-sale: întrebarea ne-am pus-o cînd am văzut că o altă stradă din cartierul Crîngaşi poartă numele de strada Mitică M. Rădulescu". Simplii locuitori ai Capitalei fac şi ei propuneri privitoare la numele de străzi. Ca şi primarii, şefii comisiilor de nomenclatură stradală sau partidele aflate la putere, şi ei au rude sau prieteni ale căror nume doresc să le impună. Dar, spre deosebire de sugestiile celor de mai sus, părerile lor nu vor fi mai niciodată reţinute. Iată cîteva exemple (preluate din documente păstrate la Arhivele Statului). Doctorul C. Vasiliu adresează la 23 iunie 1909 o scrisoare primarului Capitalei, în care cere ca strada Popa Soare să poarte pe viitor numele răposatului său socru, Veniamin Hernia, "fost membru în consiliul judeţean Ilfovu şi în mai multe rînduri consilieru Comunei Bucuresci şi ajutoru de Primar şi membru stătătoriu al partidului liberal, omu al Cinstei şi de o abnegaţie demnă de imitat". La aceste funcţii şi calităţi, el adaugă faptul că în imobilul din strada Popa Soare în care Veniamin Hernia locuia, "îşi dădeau întîlnire foştii oameni mari ai ţării, ca fraţii Golesci, fraţii Brătieni şi mulţi alţi cari în consfătuirea loru se luptau pentru binele şi fericirea ţărei". Urmaşii defunctului avocat Alexandru P. Savopol (dintre care doi fii colonei în armată, unul şef de vamă, alţi doi funcţionari la Salinele Ocnele Mari şi la calea ferată şi unul subdirector la Ministerul Lucrărilor Publice, cărora li se alătură şi un ginere diriginte al Oficiului poştal Bucureşti), solicită în 1913 schimbarea numelui străzii Culmea veche cu acela al tatălui lor, "în memoria părintelui nostru, şi a consideraţiunei noastre, care am păstrat locul de casă strămoşesc (...) şi avînd în vedere că am servit şi încă servim unii din noi Ţara noastră din copilărie şi pînă la bătrîneţe cu cinste şi dragoste (...)". În 1911, Nicolae C. Brăiloi, fiul răposatului Constantin N. Brăiloi, om politic, jurist şi fost primar al Capitalei, cere ca strada Scaune, pe care tatăl său, care "o viaţă întreagă a servit cu sîrguinţă şi cu demnitate Statul şi Ţara", locuise lungă vreme, să primească numele de Constantin N. Brăiloiu. În 1914, Rebeica, văduva puţin cunoscutului Gheorghe Şerban, cere primarului Capitalei să boteze cu numele acestuia strada nou deschisă pe terenul vîndut populaţiei de răposatul său soţ şi pe care se înălţaseră locuinţe, cu atît mai mult cu cît, din evlavie, acesta donase şi un pogon bisericii, pentru construirea unui lăcaş de cult. O cerere neaşteptată este cea adresată în 1897 de către un cetăţean: "Binevoiţi vă rog, ca tot deodată cu recepţionarea străzii mele [nu precizează care] să fiţi atît de buni a ordona spre a se da şi numirea stradei, fie de voiţi, numele meu, a avea şi [eu] un suvenir în schimbul ostenelelor şi sacrificiilor depuse cu facerea lor [a străzilor]" - iscăleşte "un necunoscut". Nici acestei cereri nu i se dă curs. În perioada interbelică, odată cu intensificarea parcelărilor şi construirii de locuinţe, devine un obicei ca fiecare proprietar de teren să boteze străzile astfel deschise cu nume ale membrilor familiei sale. În ciuda reglementărilor în vigoare, menite să stăvilească asemenea abuzuri, încă de la început străzile din Capitală au fost botezate arbitrar, cu numele prietenilor, rudelor sau mai ales ale colegilor politici, ba uneori chiar cu numele semnatarilor. Iubitori de tradiţie, edilii contemporani ai Capitalei par a nu putea proceda altfel.