Sistemul nervos, sistemul bucuros
Cînd ai cinci copii („cu aceeași soție?“) ai crede că a fi tată e o meserie grea. „Doamne, ce haos e în casa asta!“ Marta (5 ani) nu-și poate ascunde mirarea, ușor bănuitoare. „Tata, haos înseamnă cînd bei suc pe ascuns?“ Aș fi vrut să am șase copii. Dar, înainte să se nască primul, intrasem în panică. Am aflat că Ileana e însărcinată cînd ne făceam bagajele ca să plecăm în Anglia. Ea prinsese o bursă la Bristol, eu la Londra. M-am dus la Părintele Vasile de la Biserica studenților să-l întreb dacă să mai plecăm sau nu. Era prima mea ieșire din țară. „Părinte, trebuie să plec pentru un an într-o țară în care trebuie să reînvăț pînă și cum se traversează strada. Cînd să mai ai grijă și de un copil?!“ Părintele Vasile era cam de vîrsta mea de acum. „Crezi că voi aveți grijă de copil? Copilul vă păzește pe voi!“ Zîmbim amîndoi – el atunci, eu acum.
„De ce nu ne-a făcut Dumnezeu și pe noi cu aripi?“ „Ăăăăăă, nu știu!“ Facem cîțiva pași. „Hai, că mi-am dat seama!“ „Da? De ce?“ „Păi, nu puteam să tragem nici măcar un tricou pe noi, îți dai seama?!“
De vreo 16 ani nu prea fac mare lucru în afară de a-mi observa copiii. Am început cu Maria (acum, 16 ani). Nu spunea lucruri haioase. Cînd avea două săptămîni (ne plimbam chiar prin fața lui The Globe Theatre) a avut prima criză de epilepsie. Are un retard psiho-motor sever, nu se poate descurca de una singură. Îi observ neputincios automatismele. Urcăm cu liftul. „Dacă se stinge lumina în lift, ce facem?“, mă întreabă Marta. „Scot telefonul“, îi răspund calm. „Și te uiți sub pat?“
De la Damian (14 ani) nu mi-am notat prea multe lucruri. Eram prea preocupați cu notatul observațiilor crizelor de epilepsie ale Mariei. Îmi amintesc doar că, atunci cînd l-au întrebat la grădiniță ce meserie are tata, a răspuns fără să ezite: „Șofer!“ Avea dreptate, îi căram toată ziua cu mașina – pe Maria la terapie, pe el la grădiniță. Măcar de la el mi-a rămas cea mai frumoasă rugăciune: „Doamne, ajută-mă să visez continuarea la visul de aseară!“ Cu care mă înarmez cînd mă confrunt cu crizele lui de adolescent de acum.
„Tata, știi de ce nu zboară cîrtițele? Pentru că sînt oarbe și s-ar izbi de toți pereții.“ Documentarea adevărată a venit cu Cosma (8 ani) și cu Marta. Cosma mă ajută și cu jurnalul lui secret, cu care e atît de neglijent încît e accesibil oricui se așază peste el, pe canapea. „Cînd calci într-o baltă se întîmplă trei nenorociri: ți se udă pantoful, ți se udă șoseta și îți vine să te bagi și cu celălalt picior.“
Pînă de curînd mă amuzam cu Zoe (2 ani) doar despre cum pronunță diferitele cuvinte: „mamingo“ (flamingo), „capuc“ (papuc) etc. Dar de cîteva zile a început să-și ia în serios rolul de subiect. A inventat o micropoveste din care nu prea înțeleg eu multe lucruri, dar care are un titlu promițător – „Delfinul Pin și rechinul Chin“.
„Tata, unde pleci?“ „La birou.“ „Aha. Și cînd demisionezi?“ Sînt 16 ani de cînd am lăsat deoparte gravitatea rolului de tată.
Gabriel Achim este regizor de film.