Sîrma Ariadnei
Trebuie să admitem, dacă ne-amintim de vremurile de dinaintea lui ’89, că bărbatul socialist era condamnat, încă de la o vîrstă fragedă, la tehnică şi bricolaj. Într-o lume în care majoritatea covîrşitoare a şcolilor şi liceelor erau de profil industrial, n-aveai cum să ajungi la vîrsta de 18 ani fără să fi pus mîna pe un ciocan, pe o bormaşină sau pe o freză, fără să fi dat la pilă, să fi lipit cu letconul, să fi strîns bacurile unei menghine ori fără să fi sucit, măcar odată, capetele unei bucăţi de sîrmă. Astfel că rodul primei „pasiuni” impuse de sistemul de învăţămînt – mai înainte de descoperirea adevăratei vocaţii, oricare ar fi fost aceea – era, de obicei, un obiect de ordin tehnic, născut pe bancul de lucru al atelierului mecanic: un cuier, o agăţătoare din tablă, un umeraş din sîrmă. „Să ajungi om la casa ta şi să nu şti să baţi un cui sau să repari o priză” – era definiţia eşecului conjugal şi de viaţă pe care o fluturau întruna maiştrii atelierelor din şcoală. Căminul – ai fi putut crede – era un front al reparaţiilor electrocasnice, iar familia – un permanent prilej de etalare a iscusinţelor meşteşugăreşti. Îţi imaginai ritualul nupţial al cuplului socialist ca pe un balet proletcultist cu parteneri mînuitori măieştri de ciocane, şurubelniţe şi cleşti.
Dacă, printr-o minune, reuşeai să scapi de caznele tehnice ale învăţămîntului – cu ore lungi de atelier şi zile întregi de practică industrială –, cel mai tîrziu odată cu primele achiziţii (electro)casnice erai nevoit să-ţi exerciţi abilităţile tehnice. De la fierbător de apă şi aspirator, la autoturism şi locuinţă aveai de-a face cu bunuri precare, din categoria „lucru nou legat cu sîrmă”, care se cereau reparate încă din prima zi de folosinţă. Îndeletnicirea tehnică devenea vocaţie subită, talent nebănuit – pentru unii, sau coşmar de zi cu zi – pentru mulţi alţii.
În peisajul acestui şantier generalizat, sîrma era firul care te scotea din hăţişul necazurilor tehnic-gospodăreşti. Colacul de sîrmă devenise, pentru bărbatul destoinic de tip nou, ceea ce era papiota pentru gospodina socialistă. Cu sîrma, ca şi cu aţa, puteai cîrpi, stopa, drege sau petici aproape orice.
Folosirea cu prisosinţă a sîrmei ca remediu cvasiuniversal reiese dintr-o viziune aparte asupra actului reparaţiei. Lucrul stricat era, îndeobşte, obiectul spart, rupt, frînt, scindat în cioburi şi fragmente; iar reparaţia consta, în acest context, în punerea la loc, în reasamblarea, reunificarea, mai mult sau mai puţin forţată, a elementelor disparate. Actul reparaţiei era, în esenţă, „legarea la loc”… cu sîrmă, fireşte: de cupru, fier sau aluminiu, moale sau oţelită, izolată sau nu, după cum găseai prin casă sau prin vecini. „Ai cumva o bucată de sîrmă?” devenise strigătul de ajutor al bărbatului ajuns la ananghie tehnologică, aflat într-o pană de orice fel: antenă Radio-TV lipsă, siguranţă fuzibilă arsă, balama dezghiocată, furtun căzut de pe ştuţ, nasture pierdut, găici şi băieri rupte, scaune deşelate, încuietori blocate – pentru a numi doar cîteva dintre vastele aplicaţii posibile.
O asemenea reparaţie presupunea descoperirea, mai întîi, a unui punct optim de fixare sau pătrundere a sîrmei, ori, în lipsa acestuia, crearea unuia, prin perforarea, bunăoară, a părţilor disparate – o operaţiune riscantă, soldată adesea cu răni prin împungere, degete zdrobite, unghii smulse, mobile zgîriate şi proferări de blesteme. Urma, apoi, petrecerea sîrmei prin cele două părţi şi fixarea lor prin sucirea, cu mîna, cleştele sau patentul, a laţului de sîrmă. Cei tipicari din cale-afară suceau capetele sîrmei, în plin elan reparator, cu rîvnă excesivă, pînă cînd firul torsionat ceda cu plesnet scurt, vestitor de dezastru, şi obiectul depănat cădea jos ţăndări... ce furie, ce deznădejde; numai un om din Est poate înţelege. Înjurătura era, de altfel, parte integrantă a îndeletnicirii reparatului: rezultatele precare, vătămările mai mult sau mai puţin grave, pagubele colaterale – pe scurt, eşecul înţeles ca rupere a sîrmei – scoteau la iveală mînia proletară şi dintr-un violonist. Rezultatul unei reparaţii dura cît ţinea sîrma. Pentru obiectul reparat, sîrma era firul vieţii.
Cînd obiectul care trebuia reparat avea un grad ridicat de sofisticare şi fragilitate şi nu putea fi găurit de-a dreptul, soluţia era „matlasarea”: cele două sau mai multe fragmente disparate se îmbinau şi se înfăşurau cu grijă, spiră lîngă spiră, de sus pînă jos, dintr-un capăt în celălalt, cu o sîrmă cît mai subţire şi flexibilă. Se crea un cocon metalic protector care dădea ansamblului, abia ţinut laolaltă, un aer elaborat, elegant, indestructibil.
O categorie aparte de sîrmă era liţa. Trefilate din cupru mlădios, de la grosimi cît firul de păr pînă la fracţiuni mai mari dintr-un milimetru, firele de liţă erau lăcuite în diverse culori: roşcat, verde, brun, albastru, de ţi-era mai mare dragul să le ai în casă. Cu liţa aveai acces la altă categorie de reparaţii, de la (re)bobinatul penelopian al motoarelor arse şi rulatul migălos al spirelor de bobină, pînă la împletirea de figurine năstruşnice cu tentă artistică... altă ligă.
Dar doamna sîrmelor era, pentru cunoscători, sîrma de cupru argintat, din care erau făcute instalaţiile electrice ale caselor vechi, de dinainte de război. Puştii radioamatori de la clasele de electrotehnică vorbeau de ea cu evlavie, ca despre vestigiul unei calităţi de mult apuse.
Şi astfel, pe măsură ce firul sîrmei se subţiază şi metalul din care e făcută devine mai nobil, ne îndepărtăm de definiţia şi de aplicaţiile recente ale sîrmei şi revenim la semnificaţia ei iniţială, din limba turcă, unde sîrma înseamnă fir de aur sau de argint, firet preţios folosit în pasmanterie.