Sîntem cum ne vede „Celălalt”?

În Ființa și neantul, Sartre definea rușinea ca un „fenomen al acceptării” provocat de un catalizator – un „Celălalt”, prin ochii căruia te regăsești, simultan, în dublă ipostază: judecător și condamnat.

„Tocmai ce am făcut un gest stîngaci sau vulgar: dar nu-l judec și nici nu-l blamez, de vreme ce acest gest face parte din mine, îl trăiesc pur și simplu și-l fac într-un mod natural. Dar îmi ridic privirea: cineva a fost acolo și m-a văzut. Brusc, realizez vulgaritatea gestului meu și mi se face rușine. Celălalt a devenit mediatorul dintre mine și eu însumi: mi-e rușine de mine în felul cum am apărut în ochii Celuilalt. Și, prin însăși apariția Celuilalt, sînt în măsură să mă judec așa cum judeci un obiect – pentru că Celuilalt îi apari ca un obiect. Bineînțeles, m-aș putea revolta contra acestei percepții, care astfel nu m-ar putea atinge. Aș putea să mă simt agasat, enervat, ca în fața unui portret prost în care cineva mi-ar fi pictat trăsături urîte și josnice, trăsături pe care nu le am; dar n-aș pătrunde esența lucrurilor: căci, prin natura ei, rușinea este acceptare. Accept faptul că sînt cum mă vede celălalt.”

Făcînd o transgresie de la filosofia lui Sartre spre firul ierbii, două episoade îmi vin în minte.

Primul s-a petrecut cînd eram în clasa a IX-a. Sora unei colege de liceu, venită din SUA, se apucase să ne dăscălească întru educația sexuală, în maniera dezinvoltă și la obiect a cuiva care își însușise mentalitatea americană. Este corpul tău, n-are de ce să-ți fie rușine și, înainte de toate, trebuie să ai grijă de tine. Simțindu-ne, pe moment, eliberate de acest tabu, căci nimeni nu ne vorbise pînă atunci atît de deschis și firesc despre sexualitate, am decis cu colega mea să facem un act de curaj: primul control ginecologic. Cum pe atunci nu se discuta despre necesitatea acestui control și nici nu găseam informații despre cabinete de ginecolog, ne-am luat inima în dinți și ne-am hotărît să mergem – unde altundeva? – la o maternitate. Și am ales-o pe cea de la Giulești. De la intrare ne-a luat în primire o asistentă zdravănă, cu păr roșu, scurt și strident de creț: „Ce căutați aici?”. Simțindu-i tonul justițiar, care anunța un iminent reproș, i-am răspuns, cu ochii în pămînt, că vrem să facem un control. „Da’ ce? Sînteți gravide?” – i-a tunat vocea, ca o sentință fără judecată. În  secunda doi, colega mea a zbughit-o afară. Eu, ambalată de dezinvoltura americană, am înfruntat-o: „Vrem doar un control de rutină!”. Asistenta, chiar dacă n-a pus mîna pe o coadă de mătură, m-a alungat cu o tiradă de blamuri: „Rutină, ha? Vă stă gîndul numai la prostii! În loc să învățați, vreți controale de rutină la ginecolog!”.

Al doilea episod, care mi-a rămas în minte peste ani, s-a petrecut pe aleea de la blocul mamei, unde m-am întîlnit cu o vecină, o doamnă în vîrstă care abia mergea, cocoșată sub greutatea plaselor. Mulțumindu-mi că m-am oferit s-o ajut, a început să se plîngă de bătrînețe, de căldură, de lungul drum pe care trebuie să-l facă de acasă la piață, pentru cumpărături. Cum vizavi taman se deschisese un hipermarket, am întrebat-o, nițel uimită, de ce nu-și face cumpărăturile acolo, adăugînd, discret, că nu e mai scump ca la piață. Mi-a zîmbit timid și mi-a spus că ei îi e frică să intre „acolo”. Obișnuită toată viața să-și facă cumpărăturile la magazinele tradiționale, fără autoservire, sau la piață, la supermarket a intrat doar o singură dată, s-a simțit pierdută și n-a știut ce să facă. A ieșit rapid, pentru că îi era rușine și se temea ca nu cumva oamenii să înceapă să rîdă de ea.

Cele două amintiri fac parte dintr-un trecut destul de îndepărtat. Siajul lor se simte însă și azi. Pe de o parte, avem o societate închistată în tabuuri, acel „Celălalt” rigid, judecătorul care induce o rușine inexistentă, dar acceptată de mulți în virtutea unui tipar tradițional. Pe de alta, societatea ia forma unui „Celălalt” agresiv, un bully care, pentru a se simți superior, atacă fricile, nesiguranțele, timiditățile celui mai slab.