Sînt un om liber, atît cît se poate!

5 septembrie 2012   Tema săptămînii

În 1989, la 6 ani, nu înţelegeam prea multe despre realităţile cotidiene, mai ales că trăiam în unul din oraşele vestice cu bune legături comerciale, atît cu Ungaria, cît şi cu Serbia. Totodată, coada la „două banane de persoană“ mi se părea chiar distractivă, mai ales că te puteai reaşeza la rînd odată ajuns la tejghea.

Nenea Lăzăruţ era unul dintre chiriaşii care locuiau în aceeaşi casă cu familia mea, fiind un om gigant şi blînd, cu poftă de viaţă, dar totodată aspru. Orice (îi) făceam, îşi păstra fie zîmbetul, fie seriozitatea, în funcţie de starea pe care o avea înaintea momentului întîlnirilor noastre. Faptul că era un om al clasei muncitoare, fiind şofer de basculantă la Drumuri şi Poduri, nu-l împiedica să asculte alături de tatăl meu – profesor de fizică prea puţin agreat de către inspectorul general de specialitate, din cauza lipsei simpatiilor comuniste –, cu regularitate aproape ceremonială, ecourile libertăţii occidentale la Radio Europa Liberă.

Aşa se face că, într-o zi de noiembrie 1989, venind mîndru nevoie mare de la şcoală (tocmai luasem primul 10 din lunga mea experienţă scolastică), am mers direct la Nenea Lăzăruţ, care avea o zi bună judecînd după zîmbetul mare afişat, l-am pupat pe obraji, după care i-am spus că am luat 10 şi, fără să-mi dau seama de unde a venit şi care e curiozitatea mea concretă legată de subiect, l-am întrebat: „Nenea Lăzăruţ, ce e aia Europa Liberă?“.

Nenea Lăzăruţ a înlemnit, apoi a albit ca varul şi cu o mină foarte serioasă şi voce tremurătoare mi-a spus: „Să nu mai vorbeşti cu nimeni despre asta!“. În seara acelei zile, am avut prima discuţie „serioasă“ tată-fiu, devenindu-mi foarte clar că Europa Liberă era ceva despre care un copil putea vorbi în şoaptă şi niciodată în afara familiei. Noroc de căderea comunismului; cine ştie cîte şoapte ar fi urmat.

Adolescenţa

Odată cu democraţia postdecembristă, au apărut şi neajunsurile materiale. Tatăl meu preda fizică la nivel gimnazial şi, deşi are studii superioare şi trăieşte la oraş de mai bine de 45 de ani, încă se considera ţăran. Mama trecuse, de la muncitor la o fabrică de orologerie falimentară, pe postul de numărător în cadrul Poştei Române.

Să tot fi fost prin 1997 cînd am asistat la una din puţinele reuniuni extinse de familie.

În plină vară, toţi membrii familiei stăteam în curtea casei şi vorbeam vrute şi nevrute. Bunicul stătea pe cel mai înalt scaun, patriarhal, şi, deşi tăcut, dirija din cîrjă discuţia. Forţat de noua orînduire, a plecat din satul natal, s-a luptat şi a reuşit să-i ţină pe ambii copii „în şcoli“.

Mai spre lăsatul serii, Unchiu’ – fratele tatălui, principial de carieră şi puţin cam ameţit de pălincă, a început să vorbească despre politică. Nu mult a trecut pînă să se facă legătura între aceasta şi nivelul de trai, aflat în evidentă cădere liberă faţă de „Epoca de Aur“. În mijlocul discuţiei, care se dovedea a fi tot mai animată, tata a făcut o afirmaţie care i-a cam derutat pe toţi: „Nu înţeleg de ce statul nu îmi asigură mijloacele necesare ca să-mi întreţin familia, atît timp cît eu sînt cinstit şi îmi fac treaba cît mai bine!“. A urmat un apăsător moment de linişte, în esenţă aprobator, majoritatea celor prezenţi punîndu-şi, desigur cu variaţiuni pe temă, această întrebare în minte de cîţiva ani buni, răi cu visele şi ambiţiile lor.

Deşi făcînd mai degrabă obiectul retoricii, afirmaţia a primit o replică neaşteptată din partea fratelui mai mare.

– Frate, de ce nu te duci la muncă în Ungaria? Au nevoie de oameni în construcţii şi, după cum văd, te ţii bine!

– Cum aş putea să îmi las familia şi să plec în străinătate?

– Mda… Atunci de ce nu te orientezi spre o meserie care să-ţi aducă bani, nu ca în învăţămînt? (În tot acest timp, bunicul deja acaparat de discuţie a strîns bine cîrja şi a ridicat-o puţin în aer, aşteptînd…)

– Predau de peste 20 de ani fizică, e lucrul pe care ştiu să îl fac cel mai bine!

– Ia gîndeşte-te cîţi bani ai face dac-ai fi măcelar!

În acel moment, bunicul a curmat brusc discuţia, ridicînd cîrja şi făcînd un x, sau poate semnul crucii, în aer. I-a reproşat unchiului că a băut cam mult şi i-a recomandat să mănînce ceva… Seara s-a încheiat fără alte discuţii sensibile.

La scurt timp după momentul cu iz de mici şi pastramă, tata a început să cumpere revista Idei de afaceri. Cumpărase chiar şi numerele din urmă, în căutarea Ideii. Am avut multe discuţii cu el pe seama subiectelor prezentate, însă totul se încheia cu invariabila afirmaţie „Abia avem bani să trăim; de unde să fac rost de bani pentru afaceri?“. Încă predă fizică şi tot bine o face.

Bacalaureatul

După un an de muncă susţinută şi meditaţii, păşeam încrezător spre primul examen cu adevărat important din viaţa unui tînăr. Proba de matematică a fost momentul primului mare şoc din viaţa mea; atunci am aflat pentru prima dată cum stau treburile. Printre colegii de generaţie, aveam destul de mulţi copii proveniţi din familii cu o condiţie materială înfloritoare. Unul dintre ei, Titi, era relativ mai apropiat de cercul meu de prieteni şi se tot lăuda că nu a învăţat nimic, însă părinţii lui îi vor cumpăra bacul. L-am crezut un mincinos pînă în momentul cînd, înaintea probei de matematică, a venit în faţa clasei şi, foarte preocupat, a făcut pişu peste toată încrederea mea într-un sistem de valori onest cu şanse egale bazat pe muncă şi efort: „Vă rog mult, ce o să se întîmple aici, în timpul examenului, să nu spuneţi la nimeni!“. Unii dintre noi nu au înţeles decît după ce a început proba şi supraveghetorii mai aveau puţin şi se scuzau că ne deranjează. Titi a copiat chiar şi la Română oral. Acum e un mîndru continuator al afacerilor de familie.

Călătoria în America şi Creta

Odată cu ultima parte a facultăţii, am început să călătoresc prin lume. La prima ieşire din ţară, m-am oprit tocmai în SUA, în micul orăşel floridian Destin. Obiectivul declarat şi asumat era să cîştig cît mai mulţi bani. Astfel, timp de mai bine de trei luni, am fost un mîndru angajat la două lanţuri de fast food – unde făceam de toate – şi al unui restaurant de lux – unde spălam vase.

Paradoxal, a fost momentul din viaţa mea cînd m-am simţit cel mai dezorientat şi am pus cel mai puţin accentul pe valorile umane. În schimb, eram într-o continuă cursă contra cronometru după cents, dimes, quarters şi dollars. Nu aveam weekend, n-am vorbit cu familia sau prietena decît de trei ori în toată perioada. Important era să mai stau chiar şi un 10 minute în plus la lucru, însemnînd mai bine de un dolar în plus la salariu. Am refuzat chiar şi o vizită în superbul oraş New Orleans, cu cîteva săptămîni înaintea distrugerilor cauzate de uraganul Katrina. Calculul pe care-l făcusem era foarte simplu: „De ce să cheltui 300 de dolari cu excursia, cînd pot, în timpul acesta, să cîştig alţi 250 de dolari?“.

Totul s-a încheiat cînd, în ultima zi de lucru, a venit momentul bilanţului. Numărînd miile de dolari cîştigaţi, n-am avut nici cea mai mică tresărire de inimă... tocmai realizasem că nu voi mai fi vreodată un fan înrăit al zicalei „Scopul scuză mijloacele“.

După finalizarea facultăţii, am aplicat cu succes la un program de Master în cadrul unui institut de cercetare în Creta. Acolo am avut privilegiul să trăiesc într-un mediu internaţional, multicultural şi multireligios. Studenţii proveneau din mai bine de 25 de ţări, acoperind tot bazinul mediteraneean, Balcanii precum şi alte state. Mai bine de jumătate erau arabi. Pînă să ne cunoaştem, să socializăm şi să devenim chiar buni prieteni, mi-am dat seama că sînt prizonierul clişeelor media. Astfel, pentru mine fiecare arab reprezenta un potenţial terorist... Datorită celor doi ani, cît am fost în acel loc binecuvîntat, clişeele nu numai că au fost spulberate, ci, mai mult, am avut cea mai frumoasă poveste de dragoste de pînă acum, cu o „potenţial teroristă“. Rima i-a plăcut atît de mult mamei, încît a fost singura dată cînd m-a întrebat nu dacă, ci cînd intenţionez să mă însor cu ea...

În 2009 am intrat în programul „Schema Tinerilor Profesionişti – Young Professionals Scheme“. Programul presupunea o pregătire temeinică pe diferite tipuri de management, stagii de practică în ţară şi în străinătate, precum şi urmarea unui Master în Administraţie Publică la o universitate din străinătate. La finalizarea programului, urma să fiu plasat de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici pe o funcţie specifică de manager public. Pe perioada Masterului făcut la Londra, am locuit şase luni în chirie în aceeaşi casă cu 11 români veniţi la lucru. Bărbaţii lucrau în construcţii iar femeile în menaj. Toţi îşi doreau foarte mult să se reîntoarcă în ţară, însă nu mai erau dispuşi să împartă, cu cei rămaşi acasă, nivelul de trai evident mai slab din România. Chiar şi aşa, în speranţa acelei perioade mai bune, majoritatea banilor puşi de-o parte mergeau spre casa din România, construită de la zero. Tot acest episod mi s-a părut de o tristeţe apăsătoare. Această categorie de oameni – care, ani la rîndul, au salvat ţara de la colaps economic şi inflaţii generoase – trăieşte din speranţa reîntoarcerii şi, pe măsură ce se naşte o nouă generaţie, se rupe tot mai mult de ţara-mamă. Probabil în cîţiva zeci de ani vom avea multe case impunătoare pustii.

Astăzi

De mai bine de un an şi patru luni lucrez în administraţia publică centrală. Nu am fost plasat de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, aşa cum ar fi trebuit, ci am fost angajat la iniţiativa şefului structurii unde lucrez, în urma unui interviu cu peste 20 de candidaţi. Fac ceea ce mi-am dorit şi (încă) sînt motivat să contribui la modernizarea administraţiei publice. De altfel, în scurtul timp de cînd lucrez am constatat suficienţi paşi spre înainte. Totuşi, cred că Max Weber ar fi în continuare mîndru de circuitele instituţionale din România. Pentru a putea să-mi iau o zi de concediu, am nevoie de cinci semnături!

În această expunere, am încercat să prezint aleatoriu, pornind de la experienţele mele, cîteva din chinurile facerii societăţii postdecembriste, folosind conflictul (fie el chiar interior) generat de folosirea unor faţete ale libertăţii în România. Fie că e vorba de libertatea de exprimare, de mişcare, de echitate sau de proces, e evident că acestea există în România şi sînt folosite pe post de cartuşe ale democraţiei autentice. Baiul e că, uneori, cartuşele sînt oarbe, nimerindu-şi ţinta, însă ratîndu-şi grosolan obiectivul.

După cîţiva ani de la Revoluţie, Nenea Lăzăruţ s-a mutat la casa lui, fapt care nu ne-a împiedicat să continuăm să ne vizităm ocazional. Tot neschimbat în starea lui zîmbitoare sau serioasă a rămas, dar cînd rîde, parcă o face mai cu poftă.

... Şi totuşi, Nene Lăzăruţ, ce e aia Europa Liberă?

Florin Demian este manager la Unitatea de Politici Publice, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului.

Foto: L. Muntean

Mai multe