„Sînt tot mai tăcut și poate asta e bătrînețea“ - Lavinia Bălulescu în dialog cu Constantin Bălulescu

Constantin și Lavinia Bălulescu sînt tată și fiică. Lavinia este scriitoare și jurnalistă. Constantin este poet și inginer. Recent au publicat împreună volumul de poezie Zmeii sînt de treabă (Editura Paralela 45, 2018). De asta au vorbit despre bătrînețe.

Lavinia Bălulescu: Cum priveai bătrînețea cînd erai mic? Și cum o privești acum, la vîrsta adultă? Există vreo temere?

Constantin Bălulescu: Cînd eram mic credeam că nu o să îmbătrînesc niciodată, evident. Cred că pot fi date foarte multe definiții ale bătrîneții, dar pînă la urmă toate duc la neputința fizică și psihică a omului, la degradarea biologică,din păcate ireversibilă deocamdată. Nu cred că e o vîrstă standard de la care trebuie să te consideri bătrîn. Cum privesc eu bătrînețea de la o vîrstă adultă? O accept.

L.B.: Știi deja că, dacă m-ar pune cineva să aleg ce mă sensibilizează mai mult, bătrînii sau copiii, eu aș zice bătrînii. Tu ce ai spune?

C.B.: Pe mine mă sensibilizează copiii, ei sînt un material biologic neprelucrat. În ceea ce-i privește pe părinți, într-o clipită devin bătrîni și le mai rămîne să-și asume eșecurile. Da, atunci te pot sensibiliza neputința și lipsa lor de șanse.

L.B.: Cum ți se par bătrînii din Romînia, comparativ cu cei din alte țări?

C.B.: Mi se par mai necăjiți. Săraci, singuri și neajutorați.

L.B.: Tu ești o persoană extrem de activă, de multe ori mai activă decît mine, și simt că din toate activitățile astea ale tale îți tragi un soi de energie vitală. Care sînt lucrurile care crezi că te vor mai bucura cînd vei fi bătrîn și nu vei mai fi așa de activ?

C.B.: Nu știu exact, dar îmi imaginez că vine acea zi cînd îți faci singur programul cum vrei, ai o pensie asigurată, nu te mai ia nimeni în calcul decît atunci cînd votezi, ești politicos marginalizat, nu mai e nevoie de tine în rezolvarea problemelor cetății. Probabil mă voi bucura atunci să am mai mult timp să citesc, să mă plimb, să dau sfaturi și să îi încurc pe alții.

Lucrurile au fost diferite de la un caz la altul. Oricum, bătrînețea aduce multă suferință și neputință, toată lumea știe asta, toată lumea trebuie să fie convinsă că așa va fi. Am văzut la părinții mei o dorință de viață foarte puternică, din ce în ce mai puternică, și o dragoste mare pentru noi și pentru nepoții lor. Mai cred că bătrînețea este un efect, de aceea ar trebui să fim foarte atenți, pentru că de multe ori sîntem în măsură să gestionăm cauza.

L.B.: Dar tu ai simțit că ți-ai schimbat opțiunile și privirea asupra lumii în ultimii ani, spre exemplu?

C.B.: Uneori cred că nu știu nimic, că în toți acești ani nu am înțeles nimic din tot ce se petrece în jurul meu, ceea ce mă face tot mai tăcut atunci cînd mi se cere să dau sfaturi, să îmi dau cu părerea, să trag concluzii. Sînt tot mai tăcut și poate asta e bătrînețea.

L.B.: A fost viitorul așa cum ți l-ai imaginat cînd erai mic?

C.B.: Cred că atunci cînd eram mic nu aveam teorii profunde despre viitor. Aveam o lume foarte strictă, construită în jurul meu. O curte mare, aproape de centrul orașului, un coteț de lemne și cinci găini, în curte la doamna Pereanu, unde locuiam în gazdă, pe strada Numa Pompiliu, numărul 2. Viitorul a venit peste mine plin de surprize și curiozități, așa cum obișnuiește el mereu să facă.

L.B.: Dar din punctul de vedere al tehnologiei, îți mai amintești cum vedeai în copilărie schimbările rapide din jurul tău?

C.B.: Și noi eram o generație receptivă și curioasă, dar foarte multe invenții și tehnologii ajungeau în țară cu mare în­tîrziere. Uite, de exemplu, cînd eram mic am scris pe o bucată de hîrtie cum văd eu viitorul și am pus-o bine. Nu mai știu ce am scris. Cred că am compus bilețelul după zborul americanilor pe Lună, aveam vreo 12 ani. Am crezut atunci că voi fi un contemporan al zborurilor cosmice frecvente, dar timpul a dovedit că m-am înșelat.

L.B.: Nu știam de bilețelul ăla. Ce s-a întîmplat cu el?

C.B.: Nu l-am mai găsit, deși l-am tot căutat de-a lungul anilor. Poate vei da tu peste el vreodată.

L.B.: Care crezi că e cea mai importantă descoperire sau invenție din lume din timpul vieții tale?

C.B.: Aș fi tentat să spun că tot ce ține de domeniul telecomunicațiilor. Tu ce crezi?

L.B.: La fel ca tine, doar că aș zice ceva mai precis: Internetul. Apropo de ce spuneai mai devreme, că ești tot mai tăcut cînd cineva îți cere sfaturi. Dacă te‑aș ruga să-mi dai trei sfaturi, pornind de la experiența ta, trei lucruri pe care să le fac acum pentru a fi fericită peste 30 de ani, care ar fi acelea?

C.B.: (rîde) E cam complicat să știu eu trei lucruri care ar putea să te facă pe tine fericită peste 30 ani, dar să o luăm logic. În primul rînd, să încerci să trăiești într-o țară normală, cu o politică normală, care să te ajute să te dezvolți. Apoi să nu suporți grosolănia. Și, de asemenea, să scrii.

L.B.: Prima mea amintire e mișcarea unei draperii portocalii pe care o aveam în camera de la stradă în copilărie. Prima ta amintire care e?

C.B.: Cred că aveam vreo trei ani și jumătate, locuiam în centrul orașul, în gazdă, și au venit pe la noi în vizită o mătușă, tanti Anișoara, împreună cu sora ei, tanti Tanța. Au rugat-o pe mama să mă lase cu ele în piață. Mama m-a echipat în pantalonași scurți, o bluză cu mînecă scurtă și săndăluțe albe. Mi-a pus pe vîrful capului un fes subțire, alb, lucrat de ea, cu un moț, evident. Ținîndu-mă strîns de ele, mătușile m-au dus la plăcintăria din colț. Au comandat cîte o porție de plăcintă pentru fiecare. Pentru mine – suc, iar pentru ele – cîte o bere. Am stat în picioare la o masă pătrățoasă, care avea două blaturi de lemn. Unul – normal, pentru adulți, și altul mult mai jos, pentru copii. Aceasta e prima mea amintire, cînd am fost invitat în oraș de două doamne.

L.B.: O amintire plăcută din copilărie legată de părinții tăi?

C.B.: Eram foarte bucuros cînd tata mă lua cu el la defilare de 1 Mai sau de 23 August. Așteptam pe niște străduțe laterale pînă ne venea rîndul să defilam prin fața tribunei. Eu primeam un steguleț sau un balon cu care veneam acasă. Erau mulți muncitori care purtau în brațe tablouri cu tot felul de personaje. Nu îmi plăcea de Marx și nici de Lenin, păreau foarte supărați. În schimb, în ochii mei de copil, Gheorghiu-Dej avea o față de om cumsecade, părea prietenos. De fapt, pe Dej l-am văzut la Turnu Severin nu doar în tablouri, ci și cu altă ocazie, într-o baie de mulțime, cu Tito. Erau fericiți, rîdeau și îmbrățișau pe toată lumea. Semnaseră contractul de construire a Hidrocentralei Porțile de Fier I. Știu că atunci am fost cu mama și cu sora mea, Carmen. Oricum, revenind la defilare, după ce se încheia, eu și tata mergeam acasă, unde mama ne aștepta cu masa pusă. Știu că amîndoi rîdeau și se amuzau de ce povesteam eu și de felul în care pronunțam cuvintele. Sînt curios la ce amintire similară te‑ai opri tu dacă te-ar întreba cineva.

L.B.: Americanii au un termen, ­„bucket list“, un fel de listă cu lucruri pe care să le faci în viață, cu locuri pe care să le vizitezi etc. Tu ți-ai făcut o asemenea listă?

C.B.: Cred că am avut o asemenea listă, dar acum am una nouă, pe care scrie Lavinia de zece ori. Bun, poate n-ar strica să ajung o dată și în America, să văd și eu „bucket list“-ul ăsta al americanilor cu ochii mei. (rîde) Ar fi mișto!

L.B.: Ceva ce ar putea învăța românii din istoria lor și n-au făcut-o încă?

C.B.: Să-și aleagă cu grijă conducătorii, pentru că sînt consecințe pe termen lung.