Sînt „românii” solidari?
De la începutul războiului s-a tot scris și vorbit despre faptul că „românii” s-au comportat exemplar, demonstrîndu-și solidaritatea față de refugiații urcraineni, în mare parte femei și copii. Pe mine, una, acest termen generic, de știri – „românii” –, mă scoate din minți: „românii au petrecut la mese îmbelșugate de Crăciun”, „românii preferă vacanțele în străinătate”, „românii au dat năvală în supermarket-uri ca să cumpere ulei” etc. Cine sînt, frate, „românii” ăștia? Corect ar fi să spunem: voluntari, membri ai unor organizații, dar mai ales multe persoane particulare, oameni de rînd, anonimi și-au arătat solidaritatea față de refugiați. I-au așteptat la graniță cu ceai cald, sandviciuri, chiar și cu jucării, le-au asigurat transportul între diferite orașe din țară și din afara ei, i-au primit în casele lor, proprietari de pensiuni le-au oferit camere pe gratis, proprietari de restaurante le-au oferit meniul zilei pe gratis, medici de la cabinete veterinare le-au îngrijit animalele de companie pe gratis. Mulți care nu putut ajuta cu ceva concret au donat bani. Puteți urmări toate aceste exemple mai degrabă de generozitate sau de bunătate umană decît de solidaritate pe grupul de pe Facebook „Uniți pentru Ucraina” care e cu adevărat impresionant. Însă au apărut și alte discuții colaterale – de ce îi ajutăm pe ai lor și nu i-am ajutat niciodată pe ai noștri? De ce „românii” au avut o reacție de respingere și de intoleranță față de refugiații din Siria, acolo nu mureau oameni, acolo nu era tot război? Imediat s-au dat și răspunsuri – ura față de poporul rus („libertate ne-a adus”?), moștenită de la generațiile anterioare, vecinătatea contează, e altceva dacă unui vecin îi ia foc casa și nu ne interesează că o casă a luat foc în cartierul Berceni, refugiații din Ucraina sînt în general femei și copii, albi, frumoși, ortodocși, în vreme ce refugiații sirieni erau niște bărbați dubioși, musulmani. Și încă ceva – conștientizarea faptului că puteam fi noi în locul lor sau, în varianta mai pesimistă, „că ne vine și nouă rîndul”. Discuțiile au continuat, multe și diverse. Ce vrem să demonstrăm cu toată această solidaritate? Că sîntem mai buni decît alții? Vrem să demonstrăm ceva Occidentului? Americanilor? Foarte mulți dintre cei care au ajutat cum au putut, individual sau prin organizații, fac parte din acea latură hai să-i zicem „progresistă” a societății, sînt aceiași care au participat la protestele #rezist, aceiași care și-au îndemnat semenii să meargă să se vaccineze și au susținut campanii pro-vaccin. Este solidaritatea față de refugiați o nouă „cauză”? Avem nevoie de astfel de „cauze” într-o lume care pare să se ducă de rîpă, sînt ele indispensabile ca să putem supraviețui? Sîntem generoși pentru că așa e natura noastră, a „românilor”, sau pentru noi înșine, ca să ne putem privi admirativ în oglindă? Și ce mai reprezintă, de fapt, solidaritatea în societatea modernă? Cum se manifestă ea?
La o parte dintre aceste întrebări încearcă să răspundă Dosarul de față. Cît despre „români”, nu vom ști niciodată dacă sînt mai solidari sau nu decît „francezii”, „nemții” sau „polonezii”. Calitățile și defectele unei nații sînt relative, desigur, deși generația mea a învățat în școala comunistă că „românii” sînt harnici, viteji și ospitalieri și avem o imagine din start eronată a poporului căruia îi aparținem. Important este să fim în primul rînd oameni.