Sînt oraş. Pierdut muzeu. Găsitorului recompensă

11 noiembrie 2015   Tema săptămînii

Vă puteţi închipui oraşul Amsterdam fără muzeele sale, sau Parisul, sau Londra, sau New York, sau Bucureşti, de ce nu? Îşi poate închipui vreun copil momentul cînd Muzeul Antipa nu ar mai exista? Cum ar fi oraşul fără promenadele prin Muzeul Satului sau fără agitaţia intelectuală, cu oameni interesanţi, de la Muzeul Ţăranului? Este cineva care să mă contrazică atunci cînd afirm că oraşul Sibiu înseamnă Muzeul Brukenthal şi Muzeul ASTRA din Dumbravă, aşa cum mai înseamnă şi Festivalul Internaţional de Teatru?

Oraşele fără muzee sînt oraşe fără suflet, fără identitate. Orice călător prin lumea mare, de cum îşi aruncă valiza prin camera de hotel, primul lucru pe care-l face este să îşi deschidă harta mototolită din buzunar şi să caute cu poftă după muzeele din oraş. Ce este mai ciudat e faptul că mulţi dintre aceştia sînt parte a acelei categorii pe care sociologii o numesc de non-consumatori culturali, cei care, de fapt, nu vizitează muzeele din propriul oraş. Aşa cum nu ne putem închipui Bucureştiul fără Muzeul Naţional de Artă al României din fostul Palat Regal, tot aşa trebuie să ne obişnuim cu ideea că localnicii acestui oraş, mai mult de jumătate din ei, nu au vizitat niciodată un muzeu într-un an de zile. Vîrstnicii îşi aduc aminte cu nostalgie de armele frumoase de la Muzeul Naţional de Istorie şi se întrebă în mintea lor dacă mai sînt şi acum. Aceşti oameni, ca şi alţii, vizitează oraşele altora, dar măcar o fac. De ce? Pentru că oraşul este ca o locuinţă mare, în care cea mai frumoasă cameră urbană este, fără doar şi poate, muzeul. Este camera de oaspeţi, mîndria gazdelor, unde se aşază ce-i mai frumos şi mai interesant pentru a-i impresiona pe oaspeţii de pretutindeni. Aşa făceau cu secole în urmă calviniştii olandezi şi imediat a apărut designul. Sufrageriile lor erau ca nişte muzee, cu geamuri mari, să se vadă totul din stradă. Scaunele frumos lucrate, mobilier de „avangardă“, amenajări cu stil, obiecte meşterite pentru confortul casei, dar şi pentru încîntarea ochiului. Totul avea un sens şi nimic nu era de prisos.

Spaţiul unde locuim este mai mult decît propria casă, este chiar oraşul. Din acest motiv, el trebuie să aibă tot ce-i trebuie pentru a ne asigura o viaţă de calitate. De pildă, trebuie să aibă muzee şi o comunitate de oameni creativi care să schimbe cartierele, să transforme fiecare detaliu şi element urban în artă. Municipalitatea nu trebuie să mai trateze muzeul ca pe un organ din corpul oraşului pe care îl poţi dona oricînd pentru a strînge bani de pasaje subterane sau pentru asigurarea subvenţiei la nu ştiu ce servicii de bază pentru populaţie. Clasamentele cu cele mai locuibile şi atractive oraşe iau acum obligatoriu în calcul dimensiunea culturală şi educativă, punctele cele mai tari care fac diferenţa şi aduc cel mai mare profit economiei locale, un profit generat de ceea ce, mai nou, se numeşte economie creativă. Astfel, oraşul devine mai atractiv pentru capitalul mobil, mai ales pentru cel din breslele creative, care stimulează decisiv dinamica urbană. Cei care au luat de bune aceste noi realităţi au avut curajul să transforme oraşele radical, creînd o translatare de la economia industrială locală la una creativă. Liverpool s‑a transformat cu totul în acest mod. Oraşele baltice au, mai nou, această preocupare.

În România, oraşele cu atmosferă, imagine şi aer industrial, unde calitatea imaginii şi a designului sînt scăzute, nu mai sînt deloc atractive şi competitive. De Galaţi şi Hunedoara s-a ales praful, dar încă avem aici o colecţie de artă contemporană impresionantă şi un Muzeu al Castelului Corvinilor care pot genera un anumit tip de imagine întregului oraş, o imagine care devine drogul, seducţia turiştilor, a beneficiarilor, a rezidenţilor potenţiali, mulţi creativi, şi a investitorilor. Mă întreb dacă vreun primar de prin aceste oraşe s-a gîndit vreodată că orice om tresare pentru un moment cînd în drumul lui observă un panou discret care semnalează prezenţa unui muzeu sau a unei case memoriale. Deodată, totul devine mai interesant în acest peisaj urban anost şi depersonalizat. De aici ar trebui să se reconstruiască totul. Este exact sentimentul pe care l-am avut cînd am trecut prin Ianca. Acolo apăruse de curînd un muzeu. Am aflat de el şi parcă, în mintea mea, oraşul se umanizase.

Dragoş Neamu este manager cultural, director executiv al Reţelei Naţionale a Muzeelor din România.

Mai multe