Sînt cu ochii pe tine
Stephen Porges este un om de știință, cercetător în domeniul neuroștiințelor și cel care propus conceptul teoriei polivagale. A publicat numeroase cercetări prin care a revoluționat modul în care ne raportăm la boala fizică, despre cum traumele emoționale afectează corpul prin schimbarea procesului metabolic al chimiei corpului atunci cînd trăim un eveniment în plan emoțional care ne perturbă. Atunci cînd în planul nostru imediat percepem că se întîmplă ceva, acesta proces implică cogniția (gîndul), care provine din sistemul senzorial (senzația), proces ce implică filtrarea prin memoria de tip insight, adică momente de înțelegere a proceselor traumatice din trecutul nostru (atunci cînd ne simțim străfulgerați că înțelegem ceva ce pînă atunci, deși era sub ochii noștri, nu vedeam). Porges vorbește despre un sistem perceptiv numit „neuropercepție” a cărui funcție este de a depista pericolul și a ne avertiza în caz de amenințare. Procesul neural al neuropercepției se produce în afara pragului nostru de conștiință, dar poate influența starea noastră conștientă. Prin acest proces detectăm indicii comportamentale și nonverbale din mediu care ne avertizează dacă este un mediu prietenos sau trebuie să ne îndepărtăm. Se pare că sistemul nostru nervos are capacitatea de a evalua și regla expresia comportamentelor adaptative astfel încît să fie în acord cu ceea ce detectează în exterior. E acel simț numit popular „intuiție”, atunci cînd simțim starea emoțională a celui de lîngă noi. O intuiție înaltă înseamnă să fim conectați cu noi înșine, să avem o cunoaștere de sine bună și o cunoaștere generală a mediului.
Procesul neuropercepției stă la baza apariției stării de suspiciune, ceea ce simțim percepem ca fiind amenințător și astfel ne activăm starea de vigilență. Dacă în istoricul nostru neural este înscrisă trauma emoțională din relațiile cu familia noastră prin modul abuziv în care am fost tratați, ni se activează rănile copilăriei depozitate în memoria implicită și reacționăm la mediu printr-o stare de alertă, suspiciune, vigilență, disproporționate față de evenimentul real. Altfel spus, propriile noastre amintiri traumatice ale rănilor emoționale cum ar fi: umilința, nedreptatea, abandonul, ignorarea, neglijența, trădarea emoțională, de care uneori nici nu sîntem conștienți, se activează în contact cu mediul, iar reacția noastră devine una defensivă și suspicioasă.
Sînt mecanisme psihologice de supraviețuire apărute în urma interacțiunilor traumatice care s-au modificat în așa fel încît rezultatul acestora este o stare de suspiciune crescută la adresa celor din jur, iar la unii a dus la dezvoltarea tulburării de personalitate paranoidă. Se manifestă printr-o stare de neîncredere, o stare de alertă în relațiile cu cei din jur, suspiciune, presupunerea unor intenții răuvoitoare la ceilalți, fiind furioși constant, bigoți, geloși, procesomani; în general, trăiesc cu sentimentul unei nedreptăți permanente care li se întîmplă.
Sînt lipsiți de umor, rigizi în gîndire, puși pe ceartă, reacționari, disprețuitori la adresa celor slabi sau bolnavi, iau lucrurile mult prea personal, ceea ce poate fi un semn al rănii narcisice sau al unei stime de sine scăzute. Ce s-a întîmplat în acești oameni? Ce traume majore le-au deviat gîndirea încît lumea întreagă să fie percepută ca fiind amenințătoare?
Societatea noastră a fost sub ocupație comunistă timp de 50 de ani, iar sentimentul de frică instalat de aceasta a terorizat oamenii întrucît trădarea era parte din viața de zi cu zi, nu știai cine era informator al Securității dintre cei apropiați, care informa despre ce vorbești și ce obiceiuri ai. În unele familii, mesajul primit era să nu vorbim despre ce este în casa noastră, iar vizitele erau precaute. Stările de frică, de vigilență și teroare dezvoltate au avut repercusiuni majore în sănătatea emoțională a societății noastre. Și toate acestea doar pentru că îndrăzneai să îți păstrezi niște principii ale adevărului, dar care erau împotriva puterii comuniste. Cei care aveau curajul păstrării acestora și-au pierdut locul de muncă, libertatea și chiar viața. Toată această matrice psihologică a familiei s-a transmis din generație în generație, la unii oameni nu a rămas doar la o simplă stare de suspiciune, unii devenind paranoici. În forma cea mai gravă, paranoia implică delir de persecuție, halucinații și necesită internarea, acolo unde episodul decompensat devine violent.
Ca o formă înalt funcțională putem observa în jurul nostru starea de suspiciune ce îi locuiește pe unii oameni, care sînt permanent într-o stare de anticipație, iritați, mînioși, răstălmăcesc și scot din context cuvinte, în căutarea confirmării adevărului lor interior, acela de a-și justifica gîndirea și a-și menține starea de neîncredere. Ca o incursiune în acest tipar de gîndire din perspectivă psihologică, există întotdeauna în istoricul lor de viață răni profunde în copilărie, deoarece au fost crescuți de părinți indisponibili emoțional, imaturi și care le-au trădat încrederea. Un exemplu ar fi copilul care este umilit atunci cînd greșește și care nu numai că nu este apărat de adulții responsabili, ci este rușinat și abandonat emoțional. La nivelul chimiei creierului vom produce mai mult cortizol, adrenalină și catecolamină, substanțele responsabile de creșterea stresului, inhibînd producerea oxitocinei, substanța responsabilă de starea de bine. Cînd oxitocina este inhibată vom restrînge cercul empatiei, vom limita gîndirea la un raționament de tip supraviețuitor, iar durerea pe care o simțim atunci cînd sîntem excluși dintr-o relație va fi percepută de creier ca o durere fizică.
Paul Zak, un cercetător simpatic, în cartea sa Molecula moralității, descrie rezultatele obținute în studiile referitoare la nivelul ridicat al testosteronului: se pare că acesta blochează atașarea oxitocinei, definită ca molecula încrederii, de receptorii ei, mai simplu spus, înseamnă mai puțină empatie simțită. Cu cît nivelul empatiei este mai scăzut, cu atît nivelul generozității scade. Acolo unde starea de suspiciune este dominantă înseamnă că avem un deficit de empatie, o scădere a stării afective și a sentimentelor calde, ceea ce îi face pe cei care simt așa să se transforme în agresori și războinici, testosteronul fiind cel responsabil cu eliminarea reținerii cînd vine vorba de a răni sau chiar a ucide. Punînd cap la cap aceste informații referitoare la nivelurile neurotransmițătorilor, Zak spune că putem înțelege nebunia naziștilor sau comportamentul belgienilor din Congo, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, cînd aceștia mutilau copiii muncitorilor de pe plantații, tăindu-le mîinile și picioarele copiilor lor dacă recolta era una slabă. Atunci cînd trăim cu neîncredere scădem nivelul moralității, iar cea mai mare empatie o vom arăta față de cei apropiați; dacă cercul se lărgește, iar noi sîntem suspicioși și vom aveam senzația că sîntem amenințați, tiparul după care vom funcționa va deveni „eu versus restul lumii”.
Studii publicate în revista științifică Lancet corelează starea de suspiciune cu nivelul de stimă scăzut, cu sentimente de vină și de a nu merita, de blamare a celorlalți pentru eșecurile proprii. Furia este emoția de bază și produce suferință emoțională. Cei suspicioși se pripesc cu judecarea și blamarea celorlalți, iar un factor determinant este nivelul scăzut al maturității emoționale. Maturitatea emoțională înseamnă un nivel crescut al conștiinței de sine, atunci cînd sîntem conștienți avem confort referitor la trăirea propriilor sentimente, dar și la ale celorlalți. Înseamnă o viață emoțională bogată, echilibrată și receptivă la cei din jur. Atunci cînd lucrurile nu stau așa duc la starea de singurătate afectivă care este foarte dureroasă, ceea ce duce la clivaj psihic, agresivitate pasivă, disociere, iar unul dintre efectele traumelor trăite poate fi starea de suspiciune.
Persoanele suspicioase tind să fie incapabile să se autoliniștească prin implicare afectivă autentică într-o relație cu alte persoane deoarece atunci cînd au avut nevoie de alinare au fost refuzate sau respinse, simțindu-se trădate de adulții copilăriei lor. Au învățat că atunci cînd se simt nesigure, se simt amenințate, nu este nimeni care să le consoleze și care să le asigure că mediul este unul sigur, din contra, au primit respingere cînd își exprimau emoțiile și sentimentele, ceea ce azi, la vîrsta adultă, le activează frica de a nu mai trăi rănile, de a fi respinse și trădate iar, recurgînd la comportamente instinctive care declanșează în corp reacții specifice nivelului crescut de stres, substanțe care modifică metabolismul corpului producînd în timp breșe în sistemul imunitar, astfel încît se îmbolnăvesc la propriu; așa se explică procesul de somatizare a cauzelor emoționale transpuse în boala organismului, dar și devierile neurale ale chimiei creierului nostru.
Azi nu mai trăim amenințări atît de mari, sîntem într-una dintre cele mai liniștite perioade ale istoriei, în care nu mai sîntem invadați, dar cu toate acestea creierul nostru percepe la fel amenințarea. Devine o problemă atunci cînd amenințarea nu este una reală, ci doar închipuită, o construcție a raționamentului nostru care poate fi disonant, poate fi o explicație în a înțelege pe cei din jur care ne rănesc gratuit, printr-o interpretare proprie, fracturată logic, fără a avea un corespondent real și argumentat. E doar o construcție a minții acestora avîndu-și sursa într-o rană emoțională.
Observăm în media oameni care contestă știința, aderă la conspirații fantasmagorice, sînt împotriva a orice poate fi normă generală. Sînt structuri traumatizate care prin lupta pe care o duc acum caută să repare durerea simțită în copilărie atunci cînd au trăit invalidarea sinelui și a identității, o durere dereglată la nivelul chimic al organismului. Uneori acești oameni ajung să manifeste forma cea mai gravă a suspiciunii devenind paranoici, necesitînd reglaj medicamentos, dar din păcate, fiind într-atît de suspicioși, ei nu acceptă că se confruntă cu o problemă în modul cum văd lumea și nici nu acceptă tratamentul care să-i stabilizeze emoțional. Sînt oameni care percep lumea și fiecare zi ca pe o luptă, care așteaptă să fie dezamăgiți pentru a-și confirma tipare cognitive și a-și întări convingeri că lumea e un loc periculos și că cei din jur doar asta așteaptă: să-i rănească. Sînt oameni cu structuri înalt suspicioase și care își alimentează starea de suspiciune prin consumul de filme și romane de tip polițist, în care descoperi diferite personaje capabile de trădare la fiecare pas. Acest lucru e ca și cum am lua în fiecare zi o linguriță de otravă, la nivelul minții noastre ne vom îmbolnăvi și vom fi capabili de acte crude la adresa celorlalți, ceea ce ne arată că am eșuat în a ne adapta la viața reală.
De multe ori cei suspicioși sînt cei care trădează în comportamentul lor cotidian. Trădări de zi cu zi, minciuni, trișat, înșelat. Atunci cînd sîntem în gardă că am putea fi răniți este și pentru că noi, la rîndul nostru, avem aceste comportamente. Or, o oglindă a comportamentelor noastre și a modului nostru de a fi este greu de privit, pentru că ar însemna să ne vedem și cu umbra noastră, iar acolo unde sînt structuri imature emoțional, care nu admit că ele fac greșeli, devine dificil de avut o relație. Sînt structuri care te evaluează permanent, te fac să te simți în disconfort și lîngă care te ofilești. Dacă aceste persoane nu-și văd problemele emoționale pe care le au și nu le admit pentru a face ceva în această direcție, pentru a căuta să înțeleagă ce li s-a întîmplat, de s-au construit în felul acesta, viața lîngă ele devine dureroasă și imposibilă.
Ca să deții controlul asupra propriei minți trebuie să fii conștient că ai o minte, la fel cum ești conștient că ai intestine și vezică urinară. Corpul ne reamintește constant de acestea din urmă, însă nu avem nici un reflex să ne amintim că avem o minte, că e nevoie de disciplină și efort pentru a ne îngriji mintea, altfel trecem prin viață fără a o folosi în propriul interes. Gînduri pe care alegem să le credem sau nu, tipare construite pentru a ne apăra atunci cînd ne simțim amenințați, viteza gîndurilor, intensitatea și tendința acestora spre negativitate sînt tipare generate de mintea noastră și, deși creierul nostru a evoluat ca să ne apere, poate prea mult, devenim captivi ai acestora fără să fim conștienți. De aceea avem nevoie de o igienă psihologică. La fel de important ca igiena corpului este să ne îngrijim și de igiena gîndurilor și a emoțiilor noastre. Lumea este un loc bun, depinde cu ce minte o privești.
4 mai 2021, Bruxelles
Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală, cu competențe în psihologia muncii și un doctorat în științele psihologie.