Sinistra stîngă
În discursurile culturale cele mai influente din spaţiul postcomunist, asocierea valorilor stîngii sociale cu autoritarul socialism de stat a fost unul din mecanismele cele mai populare de "ruşinare" simbolică a discursului de "stînga". Ororile cît se poate de reale ale neostalinismului Europei de Est, naivităţile prosovietice ale multor intelectuali-vedetă din Occidentul postbelic, dar şi violenţa politică postcomunistă cu baza naţionalistă, din unele ţări din regiune, au servit, din acest punct de vedere, ca elemente de fundal ale acestei culpabilizări "la calup". Prin contrast, cînd aţi văzut ultimul articol în româneşte care să vorbească despre rolul stîngii democrate la obţinerea multora din drepturile politice şi civile de care ne bucurăm azi, ca să nu mai vorbim despre recunoaşterea contribuţiei economiei politice a social-democraţilor suedezi din deceniul patru la cei cincizeci de ani de prosperitate economică şi progres social fără precedent ale Europei postbelice? O etichetă mai recentă asociată în România cu stînga este cea a "corectului politic", adică a intelectualului sedus de scriptura stîngii zis "postmateriale", produsă de mişcarea '68 din Occident (antidiscriminare, ecologie, secularism militant etc.). Faptul că adesea "corectul politic" este, sub pojghiţa de Adorno şi Marcuse, un hedonist (neo)liberal într-o discuţie despre dosarele sociale ale pieţei reglementate minimal, nu este chiar total lipsit de importanţă. Căci, prin contrast cu mult mai puţinii adepţi ai stîngii sociale, faptul că mulţi din stînga "postmaterială" nu chestionează legitimitatea cu care se desfiinţează servicii publice sau se adoptă prevederi fiscale regresive social, le aduce adesea solidarizarea intelectualilor liberali, cel puţin în cauzele corecte politic "sigure", pe care le susţine şi The Economist. Ce s-ar putea spune însă despre viitorul spaţiului de afirmare publică a multor intelectuali români care se simt apropiaţi de discursul propus de felurite nuanţe de stînga, dar care ezită să "iasă din dulap" din cauza genului de constrîngeri structurale pomenite mai sus? Se pot schiţa cîteva puncte de reper. Notabilă este, din acest punct de vedere, deschiderea reprezentată de apariţia de publicaţii (tipărite şi electronice), dar şi de mici edituri - înfiinţate de tineri universitari, artişti sau studenţi - sincronizate cu ultimele dezbateri din stînga intelectuală occidentală (îmi vine în minte grupul din jurul revistei şi editurii clujene Idea). Remarcabilă este şi mobilizarea fără precedent a studenţilor din ultimele generaţii în campanii de dezvoltare durabilă (campania împotriva îmbăierii în cianură a Roşiei Montane este de departe episodul cel mai spectaculos) sau în mişcări sociale abia remarcate de presă pentru acces egal la educaţie sau împotriva privatizării spaţiului public. Poate şi mai important este faptul că parcurgerea programelor congreselor internaţionale de specialitate din ştiinţele sociale, dar şi a jurnalelor şi editurilor de specialitate care contează pe plan internaţional, relevă o integrare, fie sceptică, fie ospitalieră, dar aproape întotdeauna competentă, de către o nouă generaţie de doctoranzi şi universitari români, a titlurilor clasice şi contemporane ale teoriei critice de inspiraţie neo sau postmarxistă. Consecinţa acestei sincronizări intelectuale nu poate fi decît o creştere a costului cu care stînga intelectuală se va elibera de genul de stereotipuri schiţate mai sus. Cu privire la integrarea europeană, efectul acesteia va fi cu siguranţă unul ambiguu. Pe de o parte, faptul că decuparea simbolică a stîngii democrate de construcţia europeană a ultimilor treizeci de ani, şi mai ales de procesul de lărgire al UE, în care socialiştii au furnizat sprijinul cel mai constant, este o operaţie fără sorţi de izbîndă. E probabilă încorporarea semanticii stîngii devenită mai accesibilă în conceptul de "europenizare". Pe de altă parte însă, prin unele lentile ale dreptei intelectuale din est începe deja să se vadă o UE populată de foşti "troţkişti, anarhişti, maoişti şi pacifişti pe banii Moscovei" care, la demonstraţiile din juneţe, se comportau "necivilizat" cu forţele de ordine şi care, la vîrsta mijlocie de comisar european, aruncă resentimentar înspre Estul neînduplecat şi băţos cu "ukazul comunitar". Istoria rămîne, aşadar, cît se poate de departe de sfîrşitul ei, pictat în nuanţele de gri al bipartizanatului ideologic din Occidentul anilor '90. Într-un moment în care lupta pentru supremaţie dintre modelele social-democrate date de Europa continentală, pe de o parte, şi cele liberale, date de spaţiul anglo-saxon, pe de altă parte, este departe de a se fi terminat cu victoria celui din urmă, sînt înclinat să pariez că dimensiunea prezenţei publice a intelectualului de stînga din noile ţări membre va fi o variabilă deloc neglijabilă a rezultatului acestei confruntări.