Singura specie care...

„Dintre toate viețuitoarele, omul e singura specie care...” – și putem adăuga mii de caracteristici care ne particularizează în universul biologic. Unele, bune: singura specie cu conștiință, singura specie creativă, singura specie capabilă de gîndire abstractă, singura specie care le poate domestici pe celelalte etc. Altele, rele: singura specie care distruge echilibrul ecologic, singura specie care face războaie, singura specie capabilă să se autodistrugă etc. Eu aș adăuga acestui lung șir de trăsături distinctive, care sînt ale omului și doar ale omului, încă una: singura specie care tînjește după noutate. Singura specie care vrea să se înnoiască. În orice sens, numai să se înnoiască. Vestimentar sau sufletește, patrimonial sau moral – înnoire să fie! Sîntem singura specie pentru care noul este un program de viață.

Cum știe toată lumea, revista noastră are un motto, inspirat extras de dl Radu Cosașu din corespondența lui Caragiale: „...sînt vechi, domnule!”. Departe de a fi doar un rînd întîmplător dintr-o scrisoare, „...sînt vechi, domnule!” era pentru Caragiale „o formulă favorită, stăruitor enunțată și destul de des aplicată”, după cum mărturisește Paul Zarifopol. Nu mă îndoiesc că, în cazul Caragiale, „formula favorită” exprima nu doar un crez estetic, ci un soi de frondă la adresa unei societăți care se înnoia și, poate, la adresa apucăturii neomane a omului însuși. În vremea lui Caragiale, România se înnoia repezit, bezmetic, mimetic, isteric pe alocuri, așa cum e specific salturilor noastre istorice. Multe diferențe, desigur, între înnoirea lumii noastre de la cumpăna mileniilor și înnoirea lumii lui Caragiale. Dar cel puțin două lucruri au rămas la fel: convingerea unei majorități neofile că azi e mai bine decît ieri, iar mîine va fi mai bine decît azi, ceea ce îi face pe cei mai mulți să caute sau, cel puțin, să îmbrățișeze noul imediat ce apare și, pe de altă parte, rezistența încăpățînată a unei minorități sceptice care primește noul cu greu și nu e niciodată convinsă că ce-i nou e și mai bun. Orice altceva se schimbă. Se înnoiește. Dar aceste două grupuri există și vor exista mereu.

Plecăm cu acest Dosar în căutarea celor de dinaintea noastră, cu convingerea că există o legătură directă și puternică, poate chiar determinantă, între un anumit tip de societate și un anumit tip de om. Nu intrăm, firește, în discuția referitoare la legitimitatea împărțirii istoriei în epocile pe care le știm toți, de la școală: Antichitate, Ev Mediu, modernitate, contemporaneitate. Periodizarea este, în fond, o convenție care ne ajută să sistematizăm cît de cît un imens material socio-istoric; la o convenție poți să aderi sau nu fără să ai sentimentul că, dacă nu aderi, greșești. Convenția nu e adevăr. Totuși, convinși că fiecare epocă are oamenii ei, mergem pe această schemă. De ce o facem? Pentru că sîntem dintre cei care cred că nu ne putem înnoi decît privind în urmă. Ca în faimoasa metaforă a lui Walter Benjamin, în care angelus novus, împins de forțele progresului, zboară înainte cu spatele, privind înapoi...