Singulus și urmașii lui

Vocabularul unei limbi, spun antropologii și lingviștii, reprezintă o cheie către cultura respectivului popor sau populații, în cel mai larg sens al termenului „cultură”. Căutînd astfel de chei ajunge cineva preocupat de studiul adulților fără partener și fără copii să povestească despre cum doi dintre urmașii latinescului singulus – single și singur(ă) – au dezvoltat de-a lungul secolelor „personalități” diferite, cum ar spune Mona Baker, specialistă în traductologie.

Single (woman) a traversat, sub diferite forme lexicale, aproape o jumătate de mileniu purtînd conotațiile ambivalente create și întreținute de doctrina engleză de drept comun numită „coverture” („acoperire”). Conform acesteia, identitatea legală a femeii căsătorite (feme covert) se dizolva complet în cea a bărbatului, rezultînd un fel de protecţie socială prin lipsire de drepturi legale. Pe de altă parte, femeia fără bărbat (feme sole), necăsătorită vreodată, divorțată sau văduvă, deși mai vulnerabilă din punct de vedere social și economic, avea dreptul să dețină proprietăți, să încheie contracte și să deschidă procese în nume propriu.

În prezent, single beneficiază de o bogată familie lexicală, multe rude semantice și tot felul de spiriduși moderni (și mondeni) care lucrează pentru îmbunătățirea imaginii sale. Are forme de adjectiv, verb și substantiv și a fost dăruit cu o mulțime de sufixe care au produs noi substantive. Singleness, singlehood și singledom au cam același sens, respectiv starea sau calitatea de a fi single (sau unmarried). Singleton se suprapune peste single, mai ales cînd se referă la traiul de unul singur ca alegere personală. Singlism a fost lansat de psiholoaga americană Bella DePaulo pentru a desemna stereotipizarea și discriminarea persoanelor care trăiesc în afara mariajului și/sau a cuplului (singles). Tot DePaulo a lansat și sintagma single-at-heart care se referă la persoana a cărei primă opțiune ar fi să trăiască în afara relațiilor maritale sau romantice, persoana stăpînă pe propria viață, autosuficientă (self-sufficiency e de bine) și iubitoare de solitudine. Termenul a prins relativ repede fiind congruent cu ideea „vestică” a sinelui independent, a individului autonom, separat de ceilalți. Single mai are ca rude semantice pe solo dweller, live-aloner (vezi Marjorie Hillis) și self-partnered (vezi Emma Watson), dar şi pe alone şi lonely de care se dezice ori de cîte ori are ocazia. În fine, proaspăt lansat în lume, alonement a fost înregistrat ca marcă şi se doreşte a reprezinta „o mișcare culturală în jurul timpului [de calitate] pe care îl petrecem de unii singuri”.

Prin comparaţie, singur(ă), care a rămas sub formă de adjectiv precum străbunul latin, are o familie lexico-semantică modestă – singurel/singurică, singuratic(ă), însingurat(ă), singurătate – ai cărei membri reflectă și întrețin schemele mentale ale românilor și asocierile aproape invariabil negative. Diferențele dintre single(ness), alone(ness) și lonely(~iness), pe care vorbitorii de engleză se grăbesc să le sublinieze, sînt mai greu de exprimat în limba română. Singur(ă) este singur(ă), iar singurătatea acoperă tot. Solitudinea, dacă se întreabă cineva, nu ajută cu nimic fiind doar o reflexie a singurătății.

Dacă ne întoarcem în timp în colțul nostru de Europă, Dan Horia Mazilu ne avertizează că ar fi „cel puțin neconvenabil” să folosim expresia „femei singure” cu referire la văduvele secolelor trecute deoarece ea ar trimite mai degrabă la prostituate. Tot el ne spune că văduvă, sub diferite forme lexicale, se (auto)numea nu doar femeia care și-a pierdut bărbatul prin deces, ci și femeia divorțată sau părăsită, cea măritată care nu avea copii, cea necăsătorită care avea copii, ba chiar și „țiitoarea” al cărei protector murise lăsînd-o „văduvă nenuntită”. Leonida Colescu, cel care a organizat și condus recensămîntul din 1899, atrăgea atenția că datele de stare civilă ar fi putut fi denaturate de faptul că „femeile necăsătorite, cînd ajung la o vîrstă înaintată, au obiceiul de a se declara drept văduve, mai ales dacă au și copii naturali”.

În prezent, conotaţiile aproape exclusiv negative ale lui singur(ă) sînt întreținute prin utilizarea sa în cîteva tipuri de discursuri: legal-administrativ, care subliniază vulnerabilitatea și nevoia de asistență a „familiilor și persoanelor singure”, psihoterapeutic, care evidențiază deficite psihologice și nevoia de terapie pentru cei singuri, precum și cel din industria întîlnirilor și a socializării în scop matrimonial dezvoltată pe ideea că singura existență acceptabilă este cea în pereche.

Cercetările recente arată că societatea românească, prin segmentul său mai tînăr, se schimbă încet, dar sigur, trecînd de la o construcție a sinelui preponderent în relație cu ceilalți (sine interdependent) la cea a sinelui independent. În acest context, singur(ă) ar putea avea șanse de emancipare semantică, mai ales cu ajutorul unor eventuali spiriduși ai vocabularului.

Adriana Savu este doctorandă în Sociologie la SNSPA, București.