"Sinergia contează" - trei întrebări pentru Florin BICAN

Care sînt ţările (sau zonele) în care literatura română e cel mai bine reprezentată?

Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui mai întîi să formulăm criteriile respectivei reprezentări. Sau măcar să ştim ce înseamnă „bine reprezentat“. Un număr mare de traduceri nu semnalează neapărat o bună reprezentare, dacă traducerile cu pricina nu sînt vizibile. Iar monitorizarea vizibilităţii presupune existenţa unor instrumente de măsură greu de calibrat în absenţa unor date suficiente. Buna reprezentare ţine şi de prestigiul editurilor care le publică şi, mai ales, de eficienţa reţelelor lor de difuzare. Dar odată difuzate, cărţile nu sînt şi citite fără un program coerent de acţiuni colaterale care să le aducă în atenţia publicului. Aceste acţiuni se pot concretiza sub forma unor turnee de lectură sincronizate cu apariţia cărţilor şi a unor evenimente organizate în cadrul tîrgurilor internaţionale de carte la care participăm. Nu trebuie lăsată la o parte participarea scriitorilor români la festivalurile internaţionale de literatură, după cum nu trebuie uitate nici evenimentele – lecturi, workshop-uri – organizate de către ramurile din străinătate ale Institutului Cultural Român. Toate acestea stimulează networking-ul şi, pînă la urmă, reprezentarea este în mare măsură o chestiune de networking. Dacă vorbim de zone – literatura română este cel mai bine reprezentată în Europa, apropierea fiind în acest caz factorul decisiv. Zona anglofonă – aici includem şi Statele Unite – este mai greu abordabilă din cauză că acolo traducerile reprezintă 3% din totalul cărţilor publicate. Mă întreb cît de bine poate fi reprezentată literatura română pe un segment atît de îngust, la concurenţă cu atîtea literaturi care au intrat în cursă mult mai devreme. Bineînţeles că, în comparaţie cu situaţia din urmă cu cîţiva ani, cînd pe piaţa de carte anglo-saxonă nu exista mai nimic tradus din literatura noastră, acum sîntem „bine reprezentaţi“ şi acolo, chiar dacă nu ne putem lăuda decît cu cele cîteva traduceri publicate de Houghton Mifflin Harcourt, Dalkey Archive Press, Northwestern University Press şi revista Absinthe în Statele Unite şi de University of Plymouth Press în Marea Britanie. 

În rest, din datele existente s-ar părea că Spania deţine supremaţia numerică, atunci cînd vine vorba de titlurile publicate. Dar şi Italia vine tare din urmă. Există un număr relativ mare de traducători în ambele ţări, mulţi dintre ei fiind formaţi chiar în cadrul programelor de burse pentru traducători derulate la ICR. Dar nu se poate deduce de aici o formulă general-aplicabilă. Franţa este în mod consecvent traducătoare de literatură română în virtutea unei deschideri tradiţionale faţă de literaturile străine. Dar s-au înregistrat breşe remarcabile şi în spaţiul german, unde ar fi de menţionat faptul că edituri „mari“ din Germania şi Austria publică autori români, a căror apariţie este recenzată copios în presa literară. Ca să nu mai vorbim de poziţionarea literaturii române în spaţiul scandinav – Suedia şi Norvegia. „Noua Europă“ s-a deschis şi ea, mai mult sau mai puţin, un număr foarte mare de traduceri înregistrîndu-se în Bulgaria şi Polonia, în primul rînd datorită entuziasmului noului val de traducători care au beneficiat de bursele ICR. Israelul şi Turcia dau şi ele semne de interes faţă de literatura română, deja concretizate în apariţia cîtorva titluri. 

Analizînd titlurile traduse în cadrul Translation and Publication Support Programme, ce fel de imagine a literaturii române exportăm?

Imaginea nu se poate exporta –  ea se formează la nivelul receptorului. Noi încercăm să-i dăm acestuia posibilitatea să-şi formeze o imagine pe baza unei oferte racordate la cererea sa. Bineînţeles că, pentru a cere ceva, receptorul trebuie să fie la curent cu gama de produse disponibile. În acest sens există cataloage cu eşantioane de texte traduse pentru tîrgurile de carte internaţionale, există recomandările editurilor şi – factor deloc neglijabil – recomandările autorilor traduşi pentru operele confraţilor lor netraduşi şi de asemenea recomandările traducătorilor. Toţi aceşti factori sînt inevitabil subiectivi şi din corelarea lor rezultă o imagine compozită care, repet, se formează la nivelul receptorului, de multe ori independent de input-ul nostru. De fapt, contează ce se importă, nu ce se exportă. Imaginea care s-a format astfel este cea a unei literaturi dinamice, neconvenţionale şi foarte variate, chiar dacă „importurile“ îmbrăţişează preponderent literatura strict contemporană. În ultimă instanţă, exportăm literatură vie... Aşa cum se exportă animalele vii, care se sacrifică, se tranşează şi se prelucrează la destinaţie.

Care ar fi bilanţul programului „20 de autori“, pe care îl derulaţi în paralel cu TPS?

Paralelismul acesta e doar o problemă de bucătărie internă. Bilanţul trebuie făcut per total. E poate mai puţin relevant că, din totalul cărţilor apărute, 20 de autori traduşi în mai multe limbi se administrează printr-un program separat, decît că programele derulate la Centrul Cărţii – TPS, 20 de autori, Publishing Romania, tîrguri de carte, burse pentru traducători – funcţionează sinergic. Ne bucurăm totuşi că o editură britanică, University of Plymouth Press, a preluat seria completă 20 de autori, ajungînd la publicarea celui de-al doisprezecelea titlu, Răzvan Petrescu – Mici schimbări de atitudine. Aş folosi prilejul pentru a încerca să clarific o confuzie care se perpetuează încă de la debutul acestui program. „20 de autori“ nu este, aşa cum se tot spune, „lista ICR-ului“, ci rezultatul unei selecţii operate de critici, redactori de reviste literare şi cadre universitare din afara ICR, care au ales precum le-a dictat conştiinţa. Dar toate programele ICR  sînt într-o continuă fuziune şi – cum spuneam – sinergia contează... 

Florin Bican este scriitor, traducător şi editor. Este coordonator de programe în cadrul Centrului Naţional al Cărţii.