„Simțul umorului topește drama oricărui eșec“ – un dialog cu Valentin Radu ARSENE

Ce reprezintă competiția și spiritul de competiție pe plan psihologic? 

Competiția este specifică oricăror ființe vii pentru că orice este viu vrea să prospere. Dacă animalele se luptă doar pentru supraviețuire și reproducere, oamenii, prin puterea de simbolizare a psihicului, pot concura pentru orice poate reprezenta o valoare. Prin urmare, valorile individuale și sociale sînt foarte importante pentru că ele ne vor călăuzi energia vitală.

Ca trăsătură psihologică vorbim de competitivitate, și ea poate fi îndreptată spre exterior, spre a-i întrece pe ceilalți, sau spre interior, competiția cu sine, spre a excela. Competitivitatea cu ceilalți corelează cu dominanța și pe alocuri cu agresivitatea, și este mai curînd întîlnită la bărbați, fiind percepută atractiv de către ambele sexe. În cazul femeilor, spiritul competitiv cu sine, spre îmbunătățire și autodepășire, prinde bine stării psihice generale, în timp ce tendința spre dominarea celorlalți corelează mai curînd cu tendințe depresive. O altă legătură importantă este aceea că, de regulă, competitivitatea tinde să scadă creativitatea. Acestea sînt mai curînd niște corelații statistice decît niște relații cauzale certe.

Competiția și comparația sînt forme de relaționare cu ceilalți. Simpla prezență a altor oameni ne ajută să ne îmbunătățim în cazul sarcinilor ușoare. În cazul sarcinilor complexe însă, fără o bună pregătire, prezența celorlalți are efect contrar, inhibîndu-ne. Acesta este mecanismul performanței: ne pregătim temeinic și apoi, concurînd cu parteneri valoroși, devenim mai buni.

 Am fost învătați de mici că trebuie să luăm note bune și premii la școală, trebuie să fim mai buni decît ceilalți copii, trebuie să învingem în orice competiție sportivă etc. Oare chiar trebuie? Cu ce traume poate să rămînă adultul în urma competiției impuse în copilărie?

Dacă ceva „trebuie“, este să avem grijă ce competiții ne alegem și pentru ce valori luptăm, pentru că, vrem, nu vrem, sîntem ființe sociale, ne comparăm și vom fi angrenați în tot felul de întreceri. Din păcate, foarte mulți oameni își construiesc sentimentul stimei de sine doar pe baza rezultatelor activității și a comparației cu ceilalți. În realitate, această construcție este un castel de nisip care inevitabil se erodează și, în final, se năruie, iar eșecul poate fi perceput ca un atentat narcisic, existențial. Resimțit astfel, eșecul este o amenințare care determină reacția de a lupta sau a fugi. Altfel spus, furia agresivă, uneori paroxistică, sau evitările majore sînt răspunsul la eșec. Furia poate fi îndreptată împotriva partenerului de întrecere care a cîștigat sau întoarsă spre sine, cu discurs critic violent și comportamente autodistructive.

Sînt foarte multe cazurile, în cabinet, ale unor oameni de succes care bifează la toate așa-zisele criterii de împlinire în viață, dar care se luptă cu un gol major. Cău­tînd în trecut rădăcinile acestui gol dureros, descoperim un copil singur a cărui copilărie „fericită“, cu de toate, a fost marcată de interesul excesiv al părinților în ceea ce privește rezultatele școlare. Ca urmare, copilul internalizează senzația de a nu fi văzut ca o ființă valoroasă în sine. Pentru el, valorile vor fi posesiunile și reușitele care țin de statutul profesional și ele vor da măsura importanței și a stimei de sine. În prezent, deși tînjește după iubire, el nu are deprinderea de a se uita la sine cu ochi buni și nici nu poate sta în relații calde, căutînd inconștient parteneri care îl chinuie cu aceleași pretenții exterioare. Rămîne provocarea relației terapeutice să fie deseori chiar prima relație în care să se simtă văzut, apreciat și important pentru ceea ce este și din care să nu fugă.

Credeți că societatea de azi pune foarte mult accent pe competiție și mai puțin pe individ?

Lumea de astăzi pune accent atît pe competiție, cît și pe individ, iar din combinația lor rezultă narcisismul, uneori agresiv, în creștere accentuată, la care asistăm, foarte vizibil în spațiul online, dar care se manifestă puternic și în realitate. Acest narcisism este atît un rezultat, cît și o formă de adaptare. Dintr-un punct de vedere, este acea încredere în sine, greșit înțeleasă, pe care o caută mulți tineri în cabinetele de psihologie. Cred totuși că este cea mai bună perioadă istorică pentru exprimarea individualității, avînd multă libertate în a alege ce cultivăm în interior și ce arătăm lumii. Provocarea este de a nu rămîne doar niște consumatori orbi în era marketingului, fără morală, de a discerne critic ce este valoros și de a nu cădea pradă recompenselor facile.

Ce se întîmplă cu competiția pe plan individual – trebuie să fiu mai bun decît cel de acum un an etc.?

Competiția cu sine duce, în principiu, la excelență. Reversul apare atunci cînd trăim permanent senzația acelui gol interior care pare a nu se umple cu oricîte reușite am avea sau îmbunătățiri ne-am aduce. Senzația este că, orice am face, nu este suficient pentru a ne simți valoroși. Ca urmare, ne avîntăm într-o nesfîrșită și îndîrjită cursă de self-improvement, doar-doar vom simți că e îndeajuns pentru a fi iubiți. Dar bucuria victoriei este scurtă și dezamăgitoare, și curînd pornim să mai îmbunătățim ceva, pierzînd din vedere că mai curînd procesul, viața însăși, merita atenția decît atingerea unui iluzoriu ideal al sinelui, mereu de neatins.

Cum se pot depăși eșecurile?

Eșecul este o realitate fundamentală a vieții. Din punct de vedere existențial, omul trebuie să învețe să piardă. Ne pierdem tinerețea, ne pierdem părinții, pierdem sănătatea și, în final, viața. Miza este să trecem prin pierderi fără să ne pierdem coerența interioară, sănătatea psihică, capacitatea de a iubi, mai simplu spus, umanitatea. Viața însăși este o lecție despre gestionarea eșecurilor, iar ce ne ajută este atitudinea flexibilă pregătită să înțeleagă lumea în moduri creative, ancorarea în valori profunde, rezistența la frustrare care se cîștigă prin procesul maturizării, cultivarea obiceiurilor sănătoase pentru descărcarea oboselii și a deziluziilor și sprijinul celor din jur.

Succesul poate să reprezinte, de fapt, un eșec?

Succesul are două dimensiuni, calitativă și cantitativă. Din păcate, întîlnim deseori curente de gîndire care accentuează exclusiv una dintre ele. Unii spun că nu contează decît ce faci în viață, ce lași în urmă, reușitele, iar alții au ca filozofie plăcerea. În realitate, răspunsul este strict individual și presupune o combinație între obiectivele de atins și bucuria de a trăi în timp ce lucrăm la scopurile noastre.

Calitatea vieții este altceva decît nivelul de trai. Este știut faptul că poate exista un nivel de trai ridicat, însă cu o calitate a vieții scăzută. În ecuația unei vieți bine trăite, pe lîngă bunăstarea materială care de fapt are un impact real pînă ce acoperă nevoile fundamentale, bunăstarea fizică și psihică individuale, intră calitatea relațiilor apropiate, cu familia, fie ea într-o viziune clasică sau mai modernă, a relațiilor cu grupul social, cu munca și mai nou cu mediul. 

Cînd prețul succesului presupune pierderea umanității și o calitate a vieții scăzută, atunci succesul poate fi considerat un eșec. Ideea aceasta este foarte frumos expusă în Biblie: „Ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?“. Într-o carte devenită celebră în ultimii ani, Sapiens – scurtă istorie a omenirii, autorul ei, Yuval Noah Harari, face o remarcă tulburătoare despre ce înseamnă succesul cantitativ. El observă că animalele cu cel mai mare succes genetic sînt cele domestice, depășindu-le cu mult pe cele sălbatice. Ca număr, sînt cele mai de succes specii, dar sînt crescute intensiv, în captivitate, iar speranța lor de viață este scăzută, fiind crescute pentru sacrificare. 

Însă nici o viață trăită în contemplație meditativă și care, în extrem, poate fi o formă de evitare în a ne asuma bătăliile vieții, alegerea de a trăi pur și simplu, nu poate fi considerată de succes.

Pentru oameni, succesul și eșecul sînt noțiuni definite cultural. Umanismul, care la un moment dat considera omul măsura tuturor lucrurilor, e provocat astăzi de urgența problemelor de mediu, pe de o parte, și de apariția curentelor filozofice ale postumanismului și transumanismului ce se gîndesc la om ca la o ființă care își depășește condiția prin știință și tehnologie. 

Cu suișuri și coborîșuri, competiția evolutivă ne-a adus pînă aici și va continua să ne provoace să ne adaptăm, să ne redefinim pînă și identitatea ființei, a ceea ce este umanul.

Oamenii se definesc în funcție de ceilalți și competiția apare, de fapt, pe toate planurile, nu doar pe plan profesional, ci și în cuplu, în relațiile cu părinții, copiii, frații etc. Cum ar trebui să ne raportăm la ceilalți pentru ca, în final, competiția să fie un lucru bun în viața noastră?

În primul rînd trebuie să ne respectăm concurenții. Ei nu sînt dușmani ce trebuie striviți pentru a ne simți capabili, importanți și demni de admirația celorlalți. Oponenții ne dau repere, ne ajută să fim mai buni și să creștem. Dar pentru aceasta e nevoie ca eventualul cîștig sau eșec, pentru că inevitabil le vom gusta pe ambele, să nu le simțim că ne definesc ființa profundă. Cheia este ca întrecerile să nu fie percepute la nivel psiho-emoțional ca o luptă pentru viață. În caz contrar vom transforma competiția în război și vom lovi cu furie și frică pentru a ne salva.

Voi puncta în final cîteva idei care ne pot ajuta să ne raportăm sănătos la orice competiție:

– Este doar o întrecere, doar un moment: marea cursă a început cu mult timp în urmă și va continua la nesfîrșit. Fiecare va cîștiga niște competiții și va pierde altele.

– Nu știm niciodată despre toate luptele și înfrîngerile adversarilor noștri.

– Simțul umorului topește drama oricărui eșec. Uneori a nu te lua foarte în serios e cel mai inteligent lucru.

– Cîștig sau pierd, eu sînt în siguranță. Cu adevărat, nu există nici o amenințare vitală.

– Eșecul real nu este cînd pierd întrecerea, ci cînd pierd și lecția pe care o puteam învăța. Cu experiența fiecărei competiții putem deveni mai buni decît înainte. 

Valentin Radu Arsene este psihoterapeut, membru al ISTT (Institutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei).