Simțul umorului
Cu simțul umorului lucrurile par să fie și mai complexe – și, ca să fiu sincer, mai interesante. Mai întîi de toate, banal și cotidian, persoanele cu simțul umorului sînt mai plăcute decît cele cărora le lipsește simțul umorului: umorul, rîsul sînt ceva bun în viață. Dar e mai mult decît atît, umorul fiind considerat mai pretutindeni un act aproape eroic, în orice caz, demn de admirație: a face haz de necaz își are echivalentul, din cîte știu, în mai toate limbile europene și pretutindeni înseamnă cam același lucru: a exorciza necazul, a-i diminua sau ocoli efectele nocive. Sigur, la pachet cu această admirație față de oamenii suficient de puternici pentru a face haz de necaz vine și recomandarea morală de cumpătare: nu lua în derîdere una sau alta, mai ales „cele sfinte“ (umorul, rîsul, dușmanul credinței? Se pare că da…). Desigur, din punctul de vedere al psihologilor, umorul este un mecanism de apărare, începînd cu funcția sa minimă de dedramatizare a unei situații stresante, de punere la distanță a unei amenințări, fără a o nega, ci doar diminuîndu-i semnificația și impactul – ceea ce permite, evident, subiectului să depășească mai ușor sau măcar să reducă substanțial din angoasa ce însoțește de regulă o astfel de situație. Alții, precum George Eman Vaillant, îi acordă mai multă atenție și plasează umorul la nivelul superior al mecanismelor de apărare, printre celelalte mecanisme „mature“. Pentru Vaillant, umorul se referă la „exprimarea deschisă a ideilor și sentimentelor (în special a celor care sînt neplăcut de abordat sau prea stresante pentru a discuta despre ele în mod deschis) într-un mod care să fie plăcut pentru ceilalți. Gîndurile acestea păstrează o bună parte a caracterului lor intrinsec neplăcut, dar sînt ocolite într-un mod spiritual, ca de pildă prin autodezaprobare sau autoironie“. Altfel spus, umorul este un mecanism de apărare „matur“, o tehnică fundamental adaptativă, care ne ajută să ne adaptăm la situații tensionate sau stresante. Mai specific, umorul constă în a căuta un aspect ce poate fi considerat amuzant într-un context în care, de fapt, sîntem lipsiți de control – ceea ce nu ne permite să refacem acel control, ci doar să-l putem tolera și depăși. Dar mai sînt două precizări pe care le face Vaillant și care fac să decoleze umorul din cadrul strict medical al DSM-ului și să-l deschidă spre adevărata sa natură și menire: a) umorul începe prin a face haz de tine („autodepreciere“, zice Vaillant – autoironie, aș zice eu) tocmai pentru a putea face haz de necaz; b) nimeni nu are simțul umorului de unul singur, acesta este social prin definiție, este orientat spre ceilalți, cu ceilalți și, obligatoriu, pentru ceilalți: umorul poate fi un act altruist, care îi ajută pe ceilalți să-și depășească, la rîndul lor, propriile stări conflictuale, să depășească propria lipsă de control în fața existenței – mai spune Vaillant. În acest sens, aș adăuga eu, simțul umorului nu mai este un „simplu“ mecanism de apărare – sau, mai exact, în natura sa profundă, este mai mult decît atît: este o strategie existențială devenită stil de viață, mod de viață, Viața însăși. Simțul umorului poate fi – și este cel mai adesea – un instrument, o tehnică, un discurs, o schemă, o retorică, un rol la care apelezi, conștient sau nu, cînd și cît ai nevoie. Aici intră o serie de rude sărace ale umorului, de la gluma de salon la satira publică, la sarcasm sau ironie distructivă și de la rolul omului glumeț la cel al bufonului, adică tot atîtea forme care nu vizează hazul de sine și de necaz, ci hazul de ceilalți și de eventualele lor defecte, suferințe etc. Chiar și nevinovatul amuzament, împărtășit în grup, rămîne un comportament social ce poate destresa și dedramatiza anumite situații, însă doar simptomatic, precum un antinevralgic. Doar „adevăratul“ simț al umorului, Rîsul, este etiologic – și astfel ontologic.
Există deci o definitorie estetică socială în adevăratul simț al umorului, purtat cu eleganță și discreție în societate. Frumusețea acestuia constă tocmai în faptul că rîsul este un comportament în care toată lumea are de cîștigat: pe tine te liniștește, te face să te simți mai bine și, pe moment cel puțin, te pune la adăpost de nerostitele angoase; pe ceilalți îi amuză și, mai mult, măcar pe moment, îi face și pe ei să uite de propriile necazuri și de dificultățile vieții în general. Ca mecanism de apărare, umorul ține deci, într-adevăr, de „afiliere“, în măsura în care, pentru a te apăra pe tine, trebuie să treacă mai întîi prin ceilalți, printr-o „afiliere“ cu alții. Mai mult, cu cît îi faci pe ceilalți să se simtă mai bine, cu atît te simți și tu mai bine: este un cerc virtuos, o spirală pozitivă; inconștient, poate chiar involuntar, este un comportament etic! Tocmai de aceea, nu este moral să te folosești de umor pentru a te pune pe tine în valoare, dis-prețuindu-i pe ceilalți; și, în aceste cazuri, nu mai este nici un mecanism de apărare, ci un banal mecanism de dominație!
Pe scurt, povestea cu simțul umorului nu e cîtuși de puțin o glumă. Îmi aduc aminte că unul dintre puținele lucruri cu care am rămas din facultatea de psihologie a fost următoarea afirmație bodogănită de profesorul Neveanu după ce ne predase două ore despre testele de personalitate: de fapt, singura măsură a maturității psihice este simțul umorului! Am fost totdeauna convins de acest fapt – apoi, cu timpul, am înțeles că este chiar mult mai mult de atît.
Zilele de început ale intrării mele în spital m-au confruntat din nou, într-un mod cu totul inedit, cu natura și cu mizele profunde ale simțului umorului. Aproape inconștient (drăguțul de Freud…), am început să scriu în dreapta și-n stînga și să răspund oricui întreba despre starea mea de sănătate cu tot felul de „mots d’esprit“, de glume și snoave vesele: am semnat ca Dracula sub acoperire, am inventat un mit al sîngelui de fecioare caucaziene (de ce „caucaziene“, habar n-am!) de care numai eu voi avea parte, am comentat în fel și chip faptul că, în primele patru zile de spital, m-am îngrășat patru kile și am dat un anunț de cura de îngrășare a doctorului Vintilă etc. Iar cînd am aflat că leacul miraculos cu care urma să fiu tratat se cheamă DACOGEN, parcă totul era servit: am anunțat că voi fi primul cetățean român cu certificat de ADN dac, că voi înființa Partidul Adevăraților Daci Liberi, am propus în prag de referendum o inginerie genetică pe bază de „dacogen“, care să producă dacul monogen, adică de un singur gen, nu femeie, nu bărbat, ci doar așa, dac, ca să nu ne mai încurcăm cu relațiile astea ba hetero, ba homosexuale; și, bineînțeles, am asigurat pe toată lumea că, dacă nu va merge cu dacogen, se mai poate încerca și cu tracogen. Prostioare hazlii, care intrau în genul meu cotidian de reacții, doar că acum erau puțin șarjate, în supradoză, căci și mizele erau altele – iar eu știam acest lucru. Ceilalți însă se pare că nu, drept care am fost însoțit de aplauze la scenă deschisă: bravo, așa, sînteți puternic, sînteți formidabil, sînteți la fel, nu vă lăsați – și, în esență, faptul că v-ați păstrat simțul umorului în condițiile astea înseamnă că sînteți un om foarte puternic, un adevărat luptător! Iar pe mine chiar mă pufnea rîsul și îmi venea să le răspund: Dragilor, n-ați înțeles nimic, oamenii puternici au simțul realității, nu simțul umorului! Dar n-ar fi fost frumos din partea mea…
Pe de altă parte, știam al naibii de bine – și știam de mult – că am dreptate, că lucrurile nu sînt așa cum pot părea la o primă privire (extrem de) superficială. „Oamenii puternici“ sînt interesați doar de simțul realității deoarece doar realitatea e ceva „serios“, ceva de care trebuie să țină cont, minimal – pentru a face doar alegerile potrivite în viață, maximal – pentru a putea stăpîni în fel și chip această realitate devenită docilă în mîinile puterii lor. Pentru aceștia, „umorul“ poate fi amuzant, dar statutul său nu este departe de cel al clasei inferioare a actorilor și altor circari pentru burghezul secolului al XVIII-lea. Nu e de mirare deci că n-am prea văzut top manageri, prelați sau specialiști în „rational choice“ care să aibă simțul umorului. După experiența spitalicească, am început să mă întreb și dacă există medici cu simțul umorului…
Foto: Carlos Ebert, flickr