Silence FM

Pe vremea cînd silabiseam cuvintele, obișnuiam să vorbesc în timp ce scriam. Vorbele și cuvintele mi se amestecau mai întîi în minte, și acel amestec bolborosit cobora în gură și, din gură, bolul acesta aliterar prindea contur pe paginile vreunui caiet cu rînduri perfect aliniate. E mult timp de atunci. Între timp, nu mai vorbesc cînd scriu. Scrisul și vorbitul s-au despărțit definitiv, deși mi se întîmplă adesea să vorbesc despre scris, însă asta e o cu totul altă mîncare de pește. Peștele, că tot veni vorba despre el, tace. El cu asta se ocupă. Peștii tac de parcă numai cu scrisul s-ar ocupa. Scriitorii se trag din pești, probabil.

De aproape treisprezece ani lucrez la radio. La Radio Guerrilla, mai exact. N-au fost chiar treisprezece ani de vorbit la microfon, căci au fost și niște pauze lungi, pe care însă nu mi le-am dorit, dar astea sînt detalii. De scris, scriu de mult mai mulți ani și, de la scris, niciodată nu am luat pauze lungi, căci scrisul a depins mereu numai de mine. Cînd, în 2015, am publicat Teoria tăcerii, am fost adesea întrebat cum se împacă radioul cu tăcerea. Nu se împacă. Tăcerea e cel mai mare dușman al radioului. La radio nu se cade să taci. Tăcerea nu e de aur atunci cînd ai microfonul deschis. Cînd îți deschizi calea, trebuie să vorbești. Cînd deschizi microfonul, caseta pe care se scrie ON AIR se colorează în roșu. Cînd vezi roșu în fața ochilor, e obligatoriu să vorbești. Mi s-a întîmplat de multe ori să vorbesc fără să am nimic de spus, însă, chiar și așa, nimicul acela pe care îl arunci în aer trebuie să fie perfect coerent și bine articulat, e un nimic care trebuie să sune bine. Mi s-a întîmplat, desigur, să mai și am cîte ceva de spus. De altfel, oricine are ceva de spus dacă își oferă libertatea de a fi el însuși/ea însăși, dacă își permite luxul de a-și exprima gîndurile și emoțiile. Însă nu e ca și cum doar vorbind ne putem exprima gîndurile și emoțiile. Sînt cazuri cînd tăcerea devine un limbaj în sine.

Într-una din cele trei introduceri pe care le-am scris în Teoria tăcerii am răspuns preventiv la întrebarea care știam că mi se va pune: „Cum se împacă radioul și tăcerea?“ Nu se împacă și nici nu am scris cartea asta pentru a le împăca. Unul dintre motivele pentru care am scris-o a fost acela de a a face o mică penitență cu care îmi imaginam că mi-aș putea răscumpăra măcar o mică parte din păcatele locvacității, cel mai adesea frivole, pe care le-am comis în toții anii în care am vorbit la microfon. Dar au mai existat și alte motive pentru care am scris această carte. Motivul principal este unul cît se poate de simplu. În urmă cu nouă ani mi a venit în cap această întrebare: „În cîte feluri se poate tăcea?“ Am simțit că este o întrebare bună, o întrebare pe care aș putea clădi ceva. E bine să îți pui întrebări despre lume și, mai ales, despre propria persoană. Nimeni și nimic nu este mai presus de întrebări, căci viața însăși este un mare semn de întrebare, atunci cînd nu este pur și simplu un mare semn de mirare.

Pe parcursul a șapte ani, cît mi-a luat să scriu Teoria tăcerii, am ajuns la 173 de moduri de a tăcea. Ar fi putut fi, desigur, mai multe sau mai puține, însă am ales să îi ofer un mic dar propriului meu cod numeric personal, ale cărui prime trei cifre sînt astea: 1, 7, 3. Dacă aș fi fost femeie, probabil că n-aș fi avut încotro și aș fi inventat 273 de moduri de a tăcea.

Și, totuși, cum se poate tăcea? În primul rînd, SE POATE TĂCEA DIN NAȘTERE, după cum urmează:

M-am născut într-o zi de luni, 3 septembrie, la ora 11, dimineața. Sînt al doilea copil al lui Ioan și al Nataliei. La nașterea mea, mama avea douăzeci și doi de ani, tata – douăzeci și nouă. Am o soră cu doi ani mai mare, Simona-Natașa, care este cel mai bun om din lume. Medicul ginecolog care a asistat-o pe mama la naștere mi-a dat nota 9.

– De ce nu 10? am întrebat-o pe mama cîțiva ani mai tîrziu, cînd deja eram elev la școala primară.

– Pentru că nu ai plîns atunci cînd te a atins domnul doctor cu palma pe spate, mi-a spus mama.

– De ce m-a atins cu palma pe spate?

– Pentru că așa se face.

– Și-ar fi trebuit să plîng?

– Da.

– De ce?

– Toți copiii care plîng primesc nota 10.

– Dar la școală nu e așa.

– Bineînțeles, dar tu nu te-ai născut la școală.

– Și doar pentru că nu am plîns mi-a scăzut un punct?

– Da.

– Ai fost supărată pe mine că am -luat 9?

– Nu.

– Dar la școală te superi dacă iau 9.

– Cînd te-ai născut nu erai elev.

Am zîmbit. Mama avea, ca de obicei, dreptate.

– Și nu doar că nu ai plîns, a continuat ea, dar n-ai scos nici măcar un sunet.

– De ce?

– Nu știu, te-ai încăpățînat să taci.

– Eram bolnav?

– Nu, erai perfect sănătos.

– Și-atunci de ce mi-a dat 9?

– Pentru că domnul doctor nu a înțeles de ce tăceai.

– E ceva rău să taci?

– Cînd te naști, e rău.

– De ce?

– Nu știu, poate pentru că doctorii se sperie cînd un nou-născut tace.

– S-a speriat de mine?

– Nu de tine, de tăcerea ta.

Și SE (mai) POATE TĂCEA (și) CÎND ORICE ALTCEVA ESTE PIERDUT:

Am fost un jucător de cuvinte împătimit. Un gambler lexical, să zicem. Noapte de noapte, mi-am jucat cuvintele la cele mai faimoase cazinouri literare. Am cîștigat multe jocuri de cuvinte, mă îmbogățisem fără măsură, aveam mereu buzunarele doldora de cuvinte, pe care le împărțeam în stînga și-n dreapta, dăruindu-le oricui avea nevoie de ele. Am dus-o așa ani de zile pînă cînd, într-o zi, am început să pierd. Norocul își întorsese fața de la mine, cuvintele m-au părăsit unul după altul. În scurt timp, am rămas sărac lipit cuvîntului. Tăcerea e tot ce mi-a mai rămas prin buzunare.

Dar înainte de naștere se poate tăcea? Da, SE POATE TĂCEA ÎN INTERIORUL UNEI SURDITĂȚI MATERNE, fix așa:

Înainte de a mă naște, eram un foarte bun înotător. În lichidul amniotic mă simțeam ca peștele în apă. Mama a știut, așa cum numai mamele pot ști, că poartă în pîntece un înotător de performanță, și a început să crească. Din dragoste pentru mine, mama a devenit uriașă. Aveam acum la dispoziție un bazin olimpic plin cu lichid amniotic. Băteam suta de metri în secunde din ce în ce mai puține. Înotam într-o tăcere perfect etanșă. Luni de zile m-am antrenat pentru o medalie, aveam toate motivele să sper la aur. Dar mama a început într-o zi să descrească. Apoi i s-a rupt apa, iar mie mi s-a rupt tăcerea. M-am trezit țipînd. La gît aveam o medalie însîngerată.

Dar într-un alt corp se poate tăcea? SE POATE TĂCEA ÎNTR-UN ALT CORP, căci, uneori, tăcerea e de abur:

Într-o peșteră din Tibet, numită Peștera Dinților de Piatră și-a Limbii de Fier, trăia odată un bătrîn care tăcea. Făcuse încă de tînăr legămîntul tăcerii, ca și cum și-ar fi trecut o centură de castitate primprejurul limbii. Tăcuse atît de mult timp, încît, în cele din urmă, obiectul tăcerii, actul tăcerii și cel care tăcea s au contopit laolaltă într-un singur tot. Într-o zi, bătrînul, care uitase de mult cum se pronunță propriul nume, s-a transformat în abur. Nu murise, nu își pierduse nici sufletul, nici corpul, atîta doar că acum era un bătrîn de abur.

Conștient că se transformase în propria-i tăcere, exact ceea ce se și întîmplase, de fapt, bătrînul și-a părăsit peștera și a coborît spre cel mai apropiat sat. Oamenii nu îl puteau vedea, dar cîte unii îi simțeau prezența evanescentă, fără să înțeleagă că acel nor transparent, acea iluzie optică cu o vagă formă de om era chiar un om. Bătrînul se putea plimba în voie printre oameni, le intra în casă, stătea în preajma lor, îi asculta. Cînd se în-tîmpla ca vreun bărbat să fie aproape să își piardă cumpătul și să slobozească în aer un potop de vorbe tăioase, bătrînul, ca un duh al blîndeții, intra în el, pe gură, liniștindu-i mintea și sufletul, iar bărbatul pe dată tăcea, spre mirarea cel mai adesea a soției sale, asupra căreia s-ar fi îndreptat valul de furie. Odată intrat în cîte cineva, bătrînul lăsa înăuntru o sămînță de tăcere, apoi ieșea din acel corp pentru a intra în altul. Ori de cîte ori simțea undeva un conflict gata să dea în clocot, aburul bătrînului intervenea, stingînd focul limbilor și potolind stihiile sufletului. Oamenii nu înțelegeau ce li se întîmplă, nu știau de unde le venea liniștea aceea subită, care le tăia pe dată valul de mînie, dar semințele de tăcere pe care bătrînul le sădea în ei dădeau rod și, în scurtă vreme, peste satul în care sosise s-au instalat liniștea și pacea.

Bătrînul a plecat mai departe și a ajuns într-un alt sat, unde a făcut același lucru, intrînd în oameni și sădind în ei semințele tăcerii. Pe măsură ce făcea asta, mergînd din sat în sat, aburul care era bătrînul se împuțina, căci semințele tăcerii pe care le lăsa în oameni erau mici părți din corpul lui. În cele din urmă, bătrînul a dispărut cu totul, dar a continuat să tacă prin cei cărora le-a îmblînzit limbile și sufletele. 

Iulian Tănase este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Melciclopedia. Povestea Melcului Prinț (Editura Nemira, 2017).

Foto: flickr