Și totuși se învîrte...

In memoriam Vintilă Mihăilescu

 ...spuse Galileo Galilei, înainte de a fi repudiat de Biserica Catolică, ceea ce în acel timp era un fel de echivalent al exilului, implicînd pierderea unor drepturi cetățenești importante. Diferența se pedepsește aspru în societățile dogmatice, care nu au dispărut în presupusa negură a timpului pentru că dogmatismul nu este un produs istoric specific unei epoci, ci un produs uman reciclat în fiecare epocă. Aproape o regula umană constantă. Se poate spune că, de fapt, excepția pe cale de a se pierde în istoria recentă este chiar viziunea pluralistă și inclusivă asupra lumii – dar asta ar însemna să fim prea pesimiști.

„Pămîntul este plat”, spun Shaquille OʼNeal sau Tila Tequila – amîndouă persoane publice cu sute de mii, dacă nu milioane de fani. În epoca și în locul în care ei trăiesc – adică într-o democrație liberală (încă) funcțională –, acest lucru poate fi afirmat în public fără teama de a fi ars pe rug chiar dacă, în mod vădit, afirmația contrazice consensul științific dominant, așa cum Galileo Galilei contrazicea paradigma religioasă dominantă a vremii. Dovadă că societățile pluraliste au avantajele lor. Mai mult (și mai recent), tehnologia contemporană oferă platforme strălucitoare care dau o aură de autoritate oricărei opinii publicate pe ele, și mai dau posibilitatea oricui de a publica orice opinie. În consecință, în ochii publicului, orice tip de opinie pare egal validă, și astfel fiecare dintre ele își va găsi adepții. Motivele lor acoperă un spectru larg, la un capăt aflîndu-se dorința profund umană pentru o explicația simplă a unui fapt complex, iar la celălalt capăt simplul motiv că opinia respectivă este promovată de o figură publică celebră.

Evident, figuri celebre cu idei contra curentului au existat mereu, și aici merită a fi menționat G.B. Shaw care era contra vaccinării, promova eugenia și era aparent convins că Pămîntul este plat. A luat premiul Nobel pentru literatură. Însă diferența majoră între epoca sa și a noastră este că, pe atunci (anii 1920), contemporanii săi acceptau faptul că există un adevăr dominant și devieri controversate de la el. Gîndirea de tip științific era prevalentă și la nivelul societății prin ideea acceptată că adevărul sus-numit nu este definitiv, iar progresul (o altă paradigmă îmbrățișată pe atunci) va scoate la lumină noi fațete ale adevărului. În această viziune, care extinde paradigma științifică în societate, adevărul este continuu perfectibil, iar singurul adevăr este, de fapt, acela al dezbaterii continue cu celălalt. De aceea, G.B. Shaw a continuat a scrie, iar populația a continuat să se vaccineze cu o frecvență care ne-a scăpat de epidemii și de pandemii.

Ce se întîmplă astăzi? În siajul postmodernismului (o critică, la vremea ei, sănătoasă, a paradigmei unice progresisto-moderne), se popularizează ideea că adevărurile sînt multiple și autoreferențiale, adică ele nu se mai raportează la un standard comun acceptat – să îl numim realitate –, ci pot fi de sine stătătoare. La nivel de practică socio-culturală, aceasta s-ar traduce prin „fiecare cu adevărul său”. Acest adevăr individual autoreferențial este promovat fie ca opinie, fie ca o credință. Afirmarea sa este protejată de dreptul individual la opinie sau de cel la credință, dar, din pricina colapsului referinței comune, distincția între adevăr și opinie sau credință colapsează și ea. Daniel Patrick Moynihan, politician american, a spus prin anii ʼ60: „Fiecare are dreptul la propria opinie, dar nu la propria realitate” (facts în engleză, în sensul de evidențe sau fapte obiective). Fraza era un avertisment pentru ce ar urma să se întîmple dacă renunțăm la această distincție. Iată că, în mare, se întîmplă.

Fragmentarea realității în numele unui individualism al libertății fără responsabilități (contrar liberalismului clasic, care este doctrina originară a individualismului și care pune accent egal pe libertatea de sine și responsabilitatea față de celălalt), dublate de amplificarea sinelui prin tehnologii care țintesc spre dependență fiziologică de gratificare imediată a ego-ului, au dus la generarea unei lumi în care adevărul nu mai este undeva la mijloc. El este în poala fiecăruia, cu un alt chip și un alt înțeles. Adevărul se află în ograda fiecăruia, fără a putea, însă, să comunice cu ceilalți, pentru că de multe ori se construiește în opoziție cu adevărul celuilalt. Tensiunea ireductibilă marchează orice dezbatere, nu contează că avem de-a face cu schimbarea climatică și rolul omenirii în cauzarea sa, criza refugiaților, pandemia COVID-19 și vaccinarea, forma Pămîntului sau ananasul pe pizza. Singurul adevăr comun acceptat este că „celălalt greșește”.

Compromisul a fost uitat. De fapt, el a început să fie conotat negativ. Oare cînd și de ce? Compromis înseamnă promisiune comună și angajamentul de a o respecta – mulțumesc editoarei acestui articol pentru relevarea acestui adevăr lingvistic. De cînd a început să sune bine „Eu nu fac compromisuri”? Și de ce a se compromite este conotat cu a-și pierde integritatea? Cu alte cuvinte, cînd a fost compromis compromisul? Această deturnare culturală a sensului etimologic indică, de fapt, derapajul individualismului către radicalism. Aici se află, de fapt, și sursa discordiei generale, dar și greșeala noastră fundamentală, din două motive: unul sistemic, celălalt individual uman.

Din perspectivă sistemică, dispariția standardelor comun acceptate de a ajunge la un adevăr (comun și el) sau la un compromis, înlocuite de dreptul individual la opinie și/sau credința de nestrămutat ca standard de adevăr, are două efecte. În primul rînd, adevărul devine dependent politic. El nu mai este rezultatul unui proces politic (în sens larg) ce are scopul de a ajunge la consens, în urma unor dezbateri, prin metode acceptate, ci este postulat ontologic la nivelul fiecărui „trib” și utilizat cu efecte politice. Credeți, de exemplu, că toți cei care afirmă că nu cred în vaccin, chiar nu cred în vaccin? Sau doar au găsit această modalitate de a-și face vocea ascultată într-un cîmp politic care pînă nu demult îi ignora? Politic vorbind, aceste opinii individuale au o logică internă pe care cei din afara ei ar putea să o înțeleagă dacă și-ar dori, dar pe care o neagă tocmai pentru că nu este identică cu a lor. Cu alte cuvinte, ei folosesc tehnica pe care artiștii, ca G.B. Shaw, o utilizează în mod curent pentru a cîștiga notorietate în sfera lor, aceea de a crea controversa. Și aici, în această tribalizare în care referentul comun dispare, distanța dintre triburi se mărește, pentru că ele nu mai dezbat veridicitatea unui fapt obiectiv, ci se luptă pentru impunerea propriei opinii sau credințe ca adevăr absolut și obligatoriu de acceptat și de către celălalt. Iar distanța înseamnă vid. Între adevărurile în competiție se creează un vid. Universului nu-i place vidul, iar acest vid de care vorbim se umple degrabă cu ură. Cu această constatare sistemică ne îndreptăm spre partea individual umană: cea a erorii multiplelor adevăruri.

Celălalt greșește! Celălalt e de vină! Celălalt spune prostii! Celălalt e un prost! De fapt, întreaga argumentație de mai sus evidențiază cauza trecerii de la „celălalt spune prostii” la „celălalt e un prost”, de la axiologia diferenței și valorizarea acesteia la dominația ontologic diferitului. Tensiunile pe care la trăim astăzi sînt fundamentate pe fondul acestei transformări generate de multiplicarea adevărurilor individuale și pe supremația individualismului fără responsabilitate colectivă. Dar aici intervine adevărul fundamental uman, antropologic: nu există individ în absența celuilalt. Mai mult, ontologic vorbind, individul se constituie prin interacțiune. Între doi indivizi (la naștere) și între cei mulți cu care interacționează în timpul devenirii socio-culturale survenite la trecerea prin viață. „Celălalt [nu] este infernul”, ci este potențial infernal, dar ontologic necesar pentru construirea sinelui individual sau colectiv. El devine infernal doar atunci cînd sinele se radicalizează în afirmarea propriului adevăr și se închide în fața celuilalt. Atunci cînd celălalt încetează să mai spună prostii ocazional (cum ocazional face și sinele), ci devine prost pe de-a-ntregul; intră atunci în opoziție fățișă cu sinele care, nu-i așa, debordează de ascuțimea minții, strălucind de înțelepciune încă și mai mult în propriii ochi, alături de negura celuilalt.

Este o poziție foarte măgulitoare la început. După care cancerul se instaurează. Ce este cancerul? Reproducerea potențial infinită a celulei identice cu sine, care refuză variația, diferența, îl refuză pe celălalt. Pentru că celălalt e prost, disfuncțional, irelevant (pentru adevărul meu). Adevărul corpului care susține toate celulele dispare, doar eu contez. Infernul se instaurează prin comunicarea doar cu sinele sau cu celălalt care este identic cu sinele. Celebrele bule sînt tumori, iar rețelele sociale sînt metastaze ale cancerului. Avem de-a face deci cu uitarea interdependenței și sacrificarea ei în numele unei independențe radicale – iar acesta este infernul sinelui de astăzi, tensiunea exprimată politic în mișcările naționalist-populiste, în Brexit și variațiuni pe aceeași temă, în mișcări antivaccin sau anti-orice diferență (LGBTQ+, culoare, opțiuni). Independența radicală naște angoasa vidului, pentru că, fundamental, în lipsa celuilalt nu există sinele. Celălalt este sinele, celălalt sînt eu.

Vă amintiți manifestul antropologului Vintilă Mihăilescu – publicat, cred, în paginile acestei reviste – „Să nu disprețuiești”? În dispreț, în sarcasm, zeflemea sau bășcălie (puterea ca „umor”), încercăm eliminarea, anularea celuilalt. Dar primii cărora le facem rău sîntem noi înșine. Pentru că disprețul nu-l face pe celălalt să dispară, ci se întoarce ca un bumerang asupra sinelui, care se micșorează la reproducerea mecanică a aceluiași. Fără celălalt nu existăm. În absența lui, sinele dispare în masa amorfă a identicului. Poate acesta este adevărul fundamental pe care am putea reconstrui punțile recent rupte sau șubrezite de tensiunea afirmării vehemente a opiniilor individuale ca adevăruri incontestabile. Pentru că proverbul are dreptate: fiecare pasăre pe limba ei piere. Poate că ar fi timpul să învețe și alte limbi pentru a evita extincția.

Nota autorului: Mulțumiri Iuliei Hau pentru editarea grijulie și sugestiile mai mult decît binevenite, cu alte cuvinte pentru compromisul făcut.

Alec Bălășescu este antropolog, autor al volumelor Paris Elegant, Teheran Incitant, Voioasa expunere a ordinii mondiale și Într-o zi, orașul. Predă la Universitatea Royal Roads din Victoria, Canada.

Foto: Galileo Galilei (wikimedia commons)

Dosar realizat în parteneriat cu EURACTIV.ro.