Și prezentul e o ficțiune

Spre deosebire de doamna Arundhati Roy, eu nu cred că parcă nici nu mai avem prezent, nu cred nici măcar că există viitorul și există trecutul (ar fi prea convențional, deci mult prea puțin). Eu nu cred că acum supraviețuim numai într-o fază de tranziție, de așteptare.

Dimpotrivă, eu sînt de părere că prezentul e tot ce avem, în clipa de acum se îngrămădesc și zilele care au fost și nu vor mai fi niciodată, poemele, iubirile, valsurile, toată nostalgia lumii, toată melancolia și toate regretele, precum și toate planurile de viitor, toate speranțele magnifice, absurde și groaznice.

Prezentul e tot ce avem, căci la rigoare trecutul nu există decît dacă ni-l amintim sau și-l amintesc alții sau ni-l imaginăm chiar acum, iar viitorul e întotdeauna doar o posibilitate. Va deveni, în cel mai fericit caz, prezent, deci amintire.

Acum

Nu am gîndit niciodată în afara acestor granițe, pentru că, pentru mine, prezentul e continuu, și astfel  infinit. În el au loc și pangolinul din Wuhan, și reluarea ligii germane la fotbal masculin, și poeziile lui Edgar Lee Masters, și insecuritatea alimentară de care, fiind ziarist liber, n-am scăpat niciodată. Și viorile orchestrei de pe Titanic, și zîmbetele formale ale delegaților la marile congrese, dar și nenorocirile lui Trump, și conspiraționiștii pătrunși de 5G, sparanghelii unei lumi după altă dictare.

Dar tot aici intră și sutele mele de călătorii pe tot pămîntul, atît cele întîmplate, cît și cele neîntîmplate încă. Edinburgh sau Casablanca sau Havana sau Beijing sau Lisabona sau Santiago de Chile nu mai sînt acolo, nu mai sînt nici măcar atunci, toate sînt pentru totdeauna și pretutindeni acum, cu mine.

Alchimia

Pe de altă parte, prezentul meu a fost, de cînd îl știu, o oglindă către timpul trecut. Toate drumurile sînt același drum și drumul duce înapoi.

Pangolinul din Wuhan nu mi-a luat viața și nici pe a celor pe care îi iubesc. Pentru o primăvară neagră, înspăimîntătoare, presărată cu cadavrele atîtor oameni care nu aveau altă vină decît aceea că erau muritori, nu e chiar cel mai rău bilanț, deloc contabil.

Mai mult, pangolinul acesta mi-a oferit și un răgaz să colind din nou străzile secundare din Lima, Peru. Iar astăzi trebuia să fiu în Japonia, dar sînt pe balcon, văd sigla hotelului Intercontinental din București și învăț, cu mare greutate, să am răbdare. Este greu, este foarte greu să ai răbdare, cînd singura ta calitate este viteza gîndului.

Ascult Trout Fishing in America, despre o felie de viață înghețată în timp, despre Park Avenue și Tyson Street și iată-mă, deci, în New York, New York, bate vînt și ninge și oamenii vineții tremură de frig. La New York, New York, pentru mine e mereu decembrie și încă n-au răsărit zorile. 

Dar clipa se schimbă și muzica se schimbă și ea, iar acum cîntă Plain White T’s. E o odă pentru acea înnebunitoare Delilah și acum sînt într-un bufet de lîngă campusul Universității Internaționale din Tel Aviv, mănînc o omletă, beau o cafea proastă, cu două cuburi de zahăr, și visez la Time Square, la trupurile despuiate ale beduinelor și la a doua venire a lui Esenin.

Ultimul deceniu mi l-am trăit în zbor, iar acum ar trebui să sufăr ca un avion condamnat să rămînă la sol, numai că nu se întîmplă așa, fiindcă am descoperit alchimia miraculoasă care topește și amintirile și regretele și speranțele în aurul acestei clipe, ceea ce mă face foarte, foarte bogat sufletește. N-am, însă, nici harul trufiei mogulilor, și nu orice aur este obscen.

Visătorii

Visătorii sînt sarea pămîntului, spunea într-un interviu dat de pe patul de spital Panait Istrati. Era în anul 1933, în spitalul Filaret, în salonul numărul 8, același în care murise în 1914 prietenul său Ștefan Gheorghiu, sindicalistul, căruia comuniștii i-au batjocorit numele dîndu-i-l unei școli de cadre, deși Gheorghiu s-a stins la treizeci și cinci de ani, cu mult înainte să se nască partidul comunist român. L-au îngropat fără popă într-un spital de la marginea Ploieștiului, orașul său natal. 

Și eu cred la fel: fără visători nu ne rămîn decît mîncarea și obiectele, bormașinile și citricele, bîrfele și politicienii, regretul că n-am reparat dușumeaua și n-am cumpărat lămîi la reduceri, pizma și sudalma. Refuz dintotdeauna această rutină a fericirii obligatorii de a fi în rînd cu restul lumii.

Bineînțeles – și aici voiam să vă cam aduc – că timpul este și el tot o poveste, o ficțiune. Căci sîntem, iată, în 1885 la Baldovinești și putem să vedem cum un copil face primii pași sprijinindu-se de spinarea unui cîine botezat Leu. Copilul acesta a fost, este și va fi scriitorul Panait Istrati.

Iar visătorii ne fac, totuși, pe noi, oamenii, mai buni decît dobitoacele. Rezistența mea începe acolo unde se șterg granițele și realitatea se dizolvă în vis, iar visul trece fără pașaport în realitate.

Fără visători n-am avea nici iubire, nici revoluții, nici fotografii, nici filmele de cinema cu Audrey Hepburn, și nici măcar filmele cu supereroi, nici pe Omul-Furnică nu l-am mai avea!, dar tot nu am fi scutiți de taxe, impozite și războaie.

Vițeii lui Fellini

Nefiind făcut pentru războiul de cucerire, toate armele mele sînt de apărare. Eu n-am nici o rețetă de vînzare, eu n-am nimic de vînzare, eu nu sînt băcan, eu cred mai mult în vițeii lui Fellini decît în ordonanțe. Eu cred mai mult în domnul Cioran ieșind din dulapul în care se ascunsese, într-o amiază din ultimii săi ani mutilați de boală, pentru a se prăbuși peste univers spunînd: Eram atît de obosit!

Fiecare om își duce zilele pe pămînt, înainte de pămînt și sub pămînt, după cum îi e felul. Eu n-am alt fel de a fi, eu nu am decît această viață în care am abolit ierarhiile și distanțele, iar morții și viii trăiesc încă împreună, ca în nuvelele și în romanele lui Gabriel José de la Concordia García Márquez, căruia am nerușinarea să îi spun Gabo, ca orice birtaș din Aracataca.

Eu trăiesc în pace cu vițeii lui Fellini și marile feline oarbe și porumbeii și pianiștii și sfinții fără arginți din inima mea.

De fapt, adevărul integral, deci crud, deci incomod, e că, trăind astfel, nici nu am plecat vreodată de pe Aleea Zorilor, strada copilăriei mele. Cine pleacă vreodată din copilărie își pierde paradisul posibil – e o lege de fier, dintotdeauna și pretutindeni.

Trecători

Căci, după cum încerc zadarnic să vă demonstrez de o jumătate de pagină, prezentul este și el, dacă îl privim mai atent, tot o ficțiune.

Și noi ne învîrtim mai departe prin cosmos pe acest pietroi prețios, misterios, sublim și plin de sînge, imposibil și inevitabil, sub nori murdari și sub stele ascuțite, în zdrențe sau prin palate, saltimbanci, singuri, nefericiți, lorzi, încîntați de noi înșine, cu capul gol și buzunarele pline, fără inimă sau fără ochi.

Și morala e că toți, pînă la ultimul, sîntem trecători, iar în mod uimitor tocmai acest amănunt este ceea ce uităm cel mai ușor, poate pentru că ni s-a luat dreptul la Evanghelia după Toma, în care Iisus Hristos ne spunea aceste cuvinte: Fiți trecători! Sau poate că din alte motive, care nici nu se cuvine să fie menționate.

Copiii nu știu că sînt trecători, ceea ce îi face minunați, adulții uită că sînt trecători – și așa începe orice catastrofă.

Revolta

Iar cînd totul este un joc, cînd totul este în egală măsură amintire și speranța unei amintiri, unde să te duci?

Mai ies, totuși, din acest univers guvernat de legi personale, pe declarație pe proprie răspundere, numai și numai pentru a-mi cîștigat pîinea și a mă revolta. Căci, după cum ar fi bine să fi aflat deja, lumea este toată o rană și o sumă de nedreptăți, și nu e nicio afacere să le taci. Trăiești o singură dată și nu se păstrează cronici la viața șocîtelui.

Mă alătur, de aceea, corului care urlă, de la Sancho Panza încoace, că nedreptatea nu cunoaște odihnă și atac și eu, zadarnic, toate morile de vînt.

Port, de aceea, totul în același sac și sacul îl port în spinare și cînd nu mai pot să umblu pămîntul, căutînd și eu un om cinstit, la lumina unei lămpi aprinse în plină zi, ca acel frate al meu care dormea în butoi, deschid ferestrele visului și las să intre cealaltă lumină și acum pot să fiu deja în Montevideo, Uruguay, chinuit de o jalnică melancolie după un cartier bucureștean al cărui nume e posibil să nici nu mi-l mai amintesc.

Granița

Cine va scrie povestea aceasta ar face bine să nu uite moartea, frica, izolarea, măștile, deznădejdea. Cînd nu e patetic, prezentul este ordinar, binecuvîntatul prezent ordinar, cu zile egale, previzibile, lipsite de glorie și eroi, bogate în nimicuri, știri pozitive și astre favorabile în horoscop.

Pandemia se așază în noi ca o graniță, și ne putem îmbăta cu iluzia că vom fi alții, mai buni. Este o iluzie pentru că timpul, deși este o ficțiune, este totodată și un cerc.

Ne învîrtim în noi înșine fără posibilitatea unei evadări, noi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră, legați pentru totdeauna în aceleași lanțuri vechi și nouă toate, după cum bineînțeles că știa și poetul nostru cel fără pereche. 

Andrei Crăciun este jurnalist și scriitor.