„Și nu mă înșel în privința asta”

În 1975 și 1976, un poet suprarealist aureolat de o imensă faimă underground și o studentă la chimie industrială poartă o întinsă convorbire în marginea vieții pur și simplu, în ce are ea mai adînc, așadar mai puțin teoretic și, pe cale de consecință, mai puțin demagogic. Înregistrate pe bandă de magnetofon, apoi transcrise în ritmica lor genuină, dialogurile acestea au devenit, odată publicate, una dintre cele mai tulburătoare cărți ale ultimelor decenii. O spun cu o anume neutralitate critică, fără a fi eu însumi ceea ce informal se cheamă un „naumist” (căci, da, de Gellu Naum e vorba, studenta fiind Sanda Roșescu), impresionat de vehementa înțelepciune în răspăr pe care Despre interior-exterior o întinde spre lume. Mi-o aminteam difuz, dintr-o lectură mai veche. Acum, la recitire, ea îmi apare mai clară decît oricînd altcîndva, adăugîndu-și, alături de atributele insolitului, pe acelea ale decisivului. „Și nu mă înșel în privința asta”, afirmă poetul referindu-se la dragoste, cu o siguranță de sine care ar putea suna orgolios dacă n-ar fi pur și simplu de un firesc desăvîrșit. Cum desăvîrșit este și firescul care luminează pe dinăuntru alte și alte sentințe tari, care dau cu statisticile de pămînt: „Cred că dacă s-ar face un fel de Who’s Who al dragostei realizate nu s-ar găsi, la suprapopulaţia actuală a Pămîntului, un număr de oameni suficient măcar să umple cîteva pagini”. 

Dintre toate cîte le-am citit în preistoria tacită a Dosarului de azi, această frază mi-a rămas în minte și a continuat să mă urmărească. Ce mari povești de dragoste adăpostește literatura română și cîte dintre ele s-ar califica nu în Who’s Who-ul simbolic imaginat de Naum, dar măcar într-un play-off mititel și, cît de cît, credibil? Retrogradează, la o primă numărătoare, un pedofil rebarbativ de felul lui Cezar Bolliac, un „fachir” de tipul lui Anton Holban (care, s-ar zice retrospectiv, își provoca suferințele pentru a-și hrăni din ele cariera de romancier), un învins din avanposturi, ca Virgil Mazilescu, și alții, mulți, nenumărați. Nu l-aș păstra, la rigoare, nici pe prea democraticul Nichita Stănescu, nici pe parcă inechitabilul Aurel Dumitrașcu, în ultimele lui zbateri pentru a o aduce înapoi pe obsedanta lui T. Cu Conachi, e drept, lucrurile stau mai complicat, dacă ne gîndim că îndelunga așteptare a Zulniei lui a fost totuși contrapunctată de cîteva „dezertări” nu foarte onorabile. Și mereu originalul Caragiale ar cădea sub linie prin familismul său de maturitate, mai degrabă convențional și apter. Despre Ion Barbu, ce-ar mai fi de zis? Îl rezumă, neintenționat, Naum însuși, în două rînduri cu caracter general: „majoritatea oamenilor izbutesc să cunoască doar mici fragmente ale unei permanențe – de cele mai multe ori prin intermediul sexualității”. Surprinzător chiar și pentru mine, Eminescu e înaintea tuturor acestora abia cu jumătate de pas, fiindcă, dacă adevărul iubirii pentru Veronica Micle nu poate fi pus la îndoială, suma de fandări retorice la care se va preta de la un punct încolo lasă un gust nedumeritor. Se poate să mă pripesc, desigur, și mă tem că o și fac, favorizîndu-l, la capătul acestor exerciții de exigență, pe nimeni altul decît pe ornamentalul și pe imponderabilul Alecsandri, în numele tragicei povești de tinerețe cu Elena Negri, cea care avea să-i moară în brațe pe puntea unui vapor spre Constantinopol. 

Una peste alta, pare să fi avut dreptate Naum: din moment ce e vorba despre un adevăr de o insondabilă forță a intimului, de ce-ar fi nevoie de sute de exemple, și pe deasupra, ilustre, cu acoperire publică și documentară, pentru a-i dovedi existența miraculoasă? Cu totul altfel decît în științe, unul singur e de-ajuns. Și anume cel propriu, rostit, nu o dată, cu claritate deplină, modulat de amîndoi, de-a lungul unei vieți și devenit, fără eforturi, legendar? Atît cît se poate ea reconstitui în epicul de suprafață, povestea dintre Lyggia și Gellu începe la 1 ianuarie 1941, la o petrecere de An Nou, pentru a continua lent într-un serial de coincidențe care includ vise, competiții în efigie (caz școală: el calcă, din greșeală, peste fotografia căzută a logodnicului ei de-atunci), solitudini, recluziuni, plecări pe front, întoarceri vremelnice, toate pigmentate cu mici scrieri dedicatorii care nu sînt artefacte „album”, nu. În 14 februarie 1943, de exemplu, cei doi se revăd la Constanța, unde garnizoana lui Naum era mobilizată, episod în urma căruia Lyggia va primi în dar poemul „Singură și imobilă”, pe care pînă tîrziu nu va înceta să-l considere de o frumusețe aurorală. Îl precedaseră, e drept, altele, poate mai puțin personale, poate mai puțin intense, în care tînăra vedea, adeseori, prea multă violență, îl anunțase piesa „Exact în același timp”, scrisă cam între 1942 și 1945, avea să-i urmeze, cum bine se știe, atît de „neromanescul” roman Zenobia. Șase decenii, pînă la moartea lui (2001), de nu și mai mult, pînă la moartea ei (2005), de nu, iarăși... Dacă numeroasele „certitudini eruptive” pomenite cînd de unul, cînd de celălalt, mi se par prea delicate pentru a le nota aici și acum, naturalețea unei confesiuni pe care o face Lyggia într-unul dintre ultimele interviuri pe care le-a acordat are ea însăși ceva din regimul fluid al micilor miracole, cele care, întîmplîndu-se pur și simplu, nu solicită explicații suplimentare: „acum, chiar dacă încerc să-mi amintesc un moment neplăcut din toți acești 60 de ani – ca să pot face față absenței lui – nu reușesc să descopăr așa ceva”.  

N-am să explic, așadar, nici eu împrejurarea prin care am intrat de curînd în posesia unui exemplar dintr-un volum al lui Gellu Naum despre care nici istoriile literare, nici monografiile, nici seriile de Opere (acestea doar pomenindu-l ca „renegat, căci deloc suprarealist”) nu vorbesc. Se numește Soarele calm și a apărut în 1961 („bunul de tipar”: 22 noiembrie), cu ilustrații de Jules Perahim. Nu-l citisem, recunosc, nici eu, mulțumindu-mă cu antologii masive și cu cîteva ediții princeps. Nefiind, într-adevăr, suprarealist, nu s-ar putea totuși spune că aici Naum e întru totul străin de gesturile unora dintre colegii săi de grup, ca de pildă Virgil Teodorescu: concesii mai mult sau mai puțin nevinovate, făcute stîngii sau (aici suspectez și un dram de ironie) retoricii realist socialiste a epocii. Unele bucăți nu-s nerecuperabile. Mă gîndesc la poemul „Un singur lucru”, infuzat cum e cu accente brechtiene: „Trece tren după tren; / moartea se plimbă fardată, / își dă întîlniri cu soldații / prin locuri dosnice și pustii, / le face cu ochiul, le-arată decorații, / toți o numesc Lily-Marlen; / unii vorbesc despre pulpele ei: / «Să i le vezi, mamă, mamă! O nebunie!»”. 

Ceva emoționează însă înalt în acest Soare calm: un singur ciclu, de numai șase pagini, intitulat „Cîntece de dragoste pentru Lygia”. Într-atît de distinct, încît pare un obiect manufacturat rătăcit în montura metalică a unei cărți altminteri cel mult pasabile. Și, într-un fel, chiar e: calupul apăruse ca atare, cu cîțiva ani mai devreme, într-un număr (9/1956) al Vieții Românești. Inclusiv desenul care-l deschide are, în volum, altă consistență decît întregul. Nu ciocane și furci, nu voluntari pornind spre front, nu antene și blocuri, ci un chip de femeie dormind, cu pleoapele închise, sub stele. Poate că tocmai prin contrast stilistic, bucățile mi se par tușante, cu o notă, să spun așa, pillatiană (dar asta numai dacă acceptăm împreună că Pillat e un erudit radical citadin care caută contactul naturii):

„Știu, prin păduri, podoabe din împletiri de frunze, / poteci dospind în umbră, cotite și ascunse / și locuri unde-mi place, șezînd, să mi te-nchipui, / prin ploaia care cade pe frunzele de brusturi, / că te apleci spre mine, că te cobori pe chipu-mi, / cum se coboară umbra pe marmura din brusturi. // În ochii tăi îmi place, atunci, ca în oglinzi, / întîia stea de seară să văd cum o aprinzi / și, despletind desișul sălbatic și pletos, / să văd cum cade cerul, lîngă țărînă, jos.”

Contrastul, se-nțelege, nu-i numai față de restul cărții, ci față de ceea ce în genere știm despre dicțiunea poeziei lui Naum. Căci, exceptînd cunoscutele libelli cu Apolodor și, ici-colo, cîte o efemeridă din presa literară a vremii (am sub ochi, în decupaj revuistic, un „A iubi”), Gellu Naum n-a părut interesat de rutinele prozodice și, cu-atît mai puțin, de peisagistică, fie ea și infinit de subtil filtrată senzorial. Cu tot aerul lor revolut (deși suspectez versul „preaînvechita noastră sensibilitate” de a vorbi despre lucruri cu niște milenii mai vechi decît bietul secol al XIX-lea), aceste secvențe actualizează tactilul într-o măsură în care niciodată poezia lui n-o făcuse: 

„Cînd mîngîi, mai spre toamnă, vreo frunză ruginită, / rugina asta, bronzul din carnea ei ivită, / foșnește cu un sunet ușor, de necrezut, / izbind în scoarța crengii verzui, ca într-un scut. // Eu, sunetul i-l caut și îl întorc, domol, / spre alba frumusețe a gîtului tău gol”. 

S-ar putea presupune că, măcar în parte, formalizarea acestor poeme conține o reverență față de poezia tatălui, Andrei, dispărut în bătălia de la Mărășești pe cînd Gellu avea numai doi ani. Ipoteza e credibilă sub unghiul îngust al strictei istorii literare, dar se pierde în fața evidenței mai solide că, de la un moment încolo, autorul acestui Soare calm și-al celorlalte, mult mai cunoscute, volume, a devenit, somatic aproape, una cu Lyggia, regăsită cu-adevărat pretutindeni: 

„Sînt ceasuri, înspre seară, cu galbene luciri / cînd gușterii pe lespezi se zgribulesc subțiri, / cînd frunza și ciorchinul de roșie scorușă / dau foșnet de mătase și foșnet de cenușă. / În ceasuri de acestea, pe unde se ascunde / și părul tău cel rece și umărul, pe unde? / căci glasul meu, atuncea ar vrea să te cuprindă, / cum aburul cuprinde un luciu de oglindă. // Dar te găsesc în toate, adaos și alint, / asemenea scînteii în cremene mocnind”. 

Lyggia, în toate, așadar. Și nu s-a înșelat în privința asta.

Cosmin Ciotloș este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.