Și ne spune nouă greșalele tale...

Geneza 

Copilul acela mic, ca un îngeraş, tocmai a făcut o boacănă. Din curiozitate, s-a cocoţat pe birou, a vrut să se joace cu unul dintre stilourile tatălui, şi l-a făcut praf. Cum? Cum numai un copil ştie. Stiloul zace acum, aparent intact, pe birou, aşteptîndu-şi rîndul la inspecţie şi disperare. Era un „Mont Blanc“ din acelea scumpe. Copilul ştie foarte bine că a făcut o boacănă. În forul lui interior, se dă o luptă – să spună sau nu, să se ascundă sau nu, s-o lase moartă... că pînă la urmă se va uita, sau tatăl nu o să se întoarcă niciodată acasă sau, şi mai mult, mama va cîştiga muuulţi bani şi o să-i dea şi lui să-i cumpere nu unul, ci mai multe stilouri, tatălui... sau... sau... 

Hotărît să ignore boacăna, copilul îşi continuă aparent liniştit viaţa. Pentru cîteva ore, pînă cînd, ca un făcut, tatăl descoperă pe birou, nu foarte bine camuflat, un stilou în trei spre patru fragmente, şi nu în tradiţionala formă de prezentare corp-capac. Tatăl este furios. Normal. Îşi cheamă familia la ordine, cel mic, de la înălţimea celor cincianijumate, este devastat. Şi, în acest moment, se aud fatidicele cuvinte. Ale tatălui. „M-ai dezamăgit, fiule. Nu eşti bun de nimic. Puteai să fi fost bărbat, măcar să fi avut curajul de a recunoaşte.“ Uitătura bărbatului este severă şi nu dă loc la interpretări. Ăl mic află un lucru clar – dacă greşeşti, oricum nu eşti bun de nimic. Global şi fără drept de apel. 

Aşa se scrie pentru noi Cartea Greşelii. Şi a mîntuirii ei. Nu contează ce pedeapsă a primit puştiul. Nu contează apoi dacă stiloul a fost reparat, aruncat sau donat săracilor, să-l poarte la buzunarul cămăşii. Contează că au fost rostite „cuvintele“. Asta, doamnelor şi domnilor, se numeşte dpdv psiho educaţie la emoţii complexe. Modul în care îi socializăm pe cei mici la emoţiile care gravitează precum hoitarii, în jurul leşului greşelii, are de-a face cu felul în care ne raportăm la greşeală la vîrsta adultă. 

Damnarea 

Ce-ar fi putut simţi puştiul cu stiloul? Vină, categoric. La cinci ani şi ceva eşti perfect pregătit s-o trăieşti. Ruşine, de asemenea. Sentimentul acela de „îmi vine să mă bag în pămînt“. Oricare dintre cele două emoţii sînt la îndemîna copilului. Numai una dintre ele însă va deveni acompaniator principal la vîrsta adultă. În funcţie de reacţia adultului/adulţilor. Cu consecinţe diferite. 

Vina e o emoţie prietenoasă. Ea te împinge să mărturiseşti, să vorbeşti despre greşalele tale cu ceilalţi. Vina este o cărăruie spre iertare, pentru că mărturisirea la timp a greşelii este o bună premisă de a obţine absolvirea, cu sau fără pedeapsă sau canon la pachet. În schimb, ruşinea este urîtă. Ea te alungă cu coada între picioare de la locul faptei, te ascunde de privirea celor din jur şi te predispune la minciunele sau la contraatacuri. 

Mai mult decît atît – vina este o emoţie locală, iar ruşinea este o emoţie globală. O vină corect „trăită“ presupune o conştientizare a greşelii şi o asumare a ei, fără generalizări caracteriale. O ruşine „à la carte“ implică însă o codiţă de caracterizare globală de tip „nu am nici o valoare“, „nu sînt bun de nimic“, „nu pot să fac nimic bine“. Teoriile emoţiilor identifică şi o variantă intermediară, aceea a fuziunii vină-ruşină, în care persoana îşi recunoaşte greşeala („sînt vinovat pentru întîrzierea produsă“) şi, apoi, se evaluează global („ergo, sînt un prost“). 

Ce-ar fi putut simţi, deci, puştiul cu stiloul? Vină sau ruşine, vină şi ruşine. Nici nu contează iniţial ce simte, contează mai mult reacţia adultului care îi „asistă“ greşeala. Adultul are posibilitatea, sistematic, să se raporteze la greşeală după greşeală, localizat şi predictibil. Iar cel mic va fi încurajat să mărturisească şi să îşi asume responsabilitatea. Cu pedeapasa din dotare. Sau, varianta doi, adultul va remarca defectul global al copilului, care dezamăgeşte, care e bleg, care nu face nimic bine (dincolo de contextul localizat al greşelii), iar copilul va fi încurajat să îşi trăiască ruşini după ruşini, ascunzîndu-se sau amînînd mărturisirea şi asumarea. Cam asta e una dintre ecuaţiile emoţionale ale copilăriei noastre. 

Armaghedonul 

Ce te faci cu puştiul cu stiloul cînd acesta va creşte şi va ajunge la vîrsta adultă? Dacă va mai primi, de-a lungul formării sale ca persoană, săpunelile globale ale lui „m-ai dezamăgit“ şi ale lui „nu eşti bun de nimic“, pînă la urmă îşi va integra un mecanism al ruşinii, al autoevaluării globale negative. La vîrstă adultă, el va avea probleme de mărturisire, de asumare, de gestiune a acestor emoţii complicate, care apar atunci cînd greşim. 

Observaţiile mele nesistematice şi uşor amatoriceşti mă duc la o concluzie îngrijorătoare. Am impresia că o mare parte din spaţiul public românesc este un spaţiu suspect de liber de greşeală. Rar auzi mărturisiri ale greşelii. Sulul de hîrtie igienică adus de Victor Rebengiuc în studiourile TVR l în anii ’90 este încă intact, cu toate că el putea reprezenta un simbol al mărturisirii şi al unei posibile decenţe şi, de ce nu, la un moment dat, un moment al iertării. 

Spaţiul public românesc pare a fi, deci, liber de greşeală. Nu auzi mărturisiri, mea culpa sau alte forme în care cineva, demn, să-şi asume ceva. Din punctul acesta de vedere, amatoricesc şi nesistematic, cum v-am spus, spaţiul public românesc pare mai degrabă un spaţiu al ruşinii – şi nu al vinii. De parcă mulţi dintre cei expuşi public s-ar comporta ca un puşti în preajma boacănei, care ignoră evidenţa sau existenţa greşelii, iar dacă este prins cu pisica în traista reciclabilă, fuge, ignoră sau atacă. 

Un spaţiu al ruşinii încurajează automat agresivitatea. Ruşinea este o emoţie cu două tăişuri. Lupul alungat din haită cu coada între picioare, pentru că nu s-a arătat demn să deţină întîietatea sau pentru că a greşit cu ceva faţă de grup, va pîndi pe la colţuri şi nu va precupeţi nici un efort de contraatac. Omul inundat de ruşine are un potenţial de agresivitate foarte accentuat, la fel ca lupul respins de haită. Ruşinea te alungă de la locul greşelii, îţi blochează accesul la mărturisire şi îţi dă toată energia pentru o contră agresivă. 

Revin, cu ceva mai mult aplomb. Observ, în jurul meu, cum puţini au puterea să recunoască greşeala. Ca şi cum nu ne-ar fi antrenat nimeni în acest sport. Ca şi cum am fi învăţat o lecţie a unei evaluări globale negative care ne încurajează să simţim mai degrabă ruşini, decît vini. Iar ruşinile – aşa cum am încercat timid să demonstrez – par mai degrabă neprietenoase. Şi ne pregătesc pentru răspunsuri agresive sau evitante. Cred că vreun antropolog ar putea întreprinde o cercetare arheologică, pentru a afla de ce am ajuns să ne temem de mărturisiri ale greşelii. Poate pentru că mărturisirea seamănă prea tare cu turnătoria, nu ştiu. Poate pentru că mărturisirea cere, iniţial, o investiţie foarte mare de curaj. Bref, îmi propun să dezvolt toate resursele de admiraţie pentru cei care, în spaţiul public, vor avea puterea să-şi mărturiseacă greşalele. Să ne spună despre ele. Şi să iasă din topul Ruşinică.  

Mugur Ciumăgeanu este psihoterapeut.