Şi la table sîntem în urmă - interviu cu Liviu RADU, preşedintele Federaţiei Române de Table

Liviu Radu e un om cu o activitate bogată și diversă. În tinerețe a  făcut handbal și  ciclism de performanță – sport la care a avut chiar recorduri importante. La începutul anilor ’90 era șef de cabinet al primarului Halaicu și spune că se lupta pentru un sistem de organizare a Bucureștiului pe modelul Parisului, cu arondismente. Parlamentarii de atunci au hotărît altfel (cu primari de sectoare aleși) și asta, constată el, s-a reflectat negativ pînă în ziua de astăzi  asupra administrării și bugetului orașului. Anul acesta a vrut să candideze la Primăria sectorului 2, ca să promoveze ideea unor centrale eficiente pe peleți. Nu a obținut numărul necesar de semnături pentru candidatură și susține că a refuzat oferta unei liste gata făcute de semnături. La începutul anilor 2000 a avut inițiativa creării unui tur ciclist al României pe modelul celui din Franța, dar, confruntat cu interesele meschine locale din domeniu, a renunțat și, mai în glumă, mai în serios, spune că s-a hotărît să se apuce de table. A călătorit pînă la Nova Gorica, unde se ținea campionatul european de backgammon, și s-a înscris în competiție. A obținut rezultate destul de bune și a continuat să urmeze această cale. Din 2001 a devenit arbitru internațional și este  fondator și președinte al Federației Române de Table.

Lumea, în România, știe multe despre table ca joc popular. Mai puține se știu, însă, despre ce înseamnă jocul de table la nivel competițional, unde avem, se pare, și campioni.

Da, avem un campion mondial, care a cîștigat campionatul mondial de backgammon la Monte Carlo, în 1992 – Ion Ressu (nepotul celebrului pictor Camil Ressu) și patru campioni europeni. Campionatul european se desfășoară la Nova Gorica, în Slovenia, dar cea mai recentă ediție a avut loc în Austria.

Care sînt țările care contează  în acest joc?

Una din cele mai importante e Azerbai­d­jan. De asemenea, gruzinii au jucători excepționali. Noi, din  păcate, pot spune că și în domeniul tablelor sîntem rămași în urmă rău de tot.

Cum așa, doar e unul dintre cele mai populare jocuri din România?

Da, însă la noi se joacă table, iar în rest se joacă backgammon, care e un joc izvorît tot din table, dar la care americanii au introdus un cub de dublaj care măreşte miza şi care se poate folosi în timpul jocului. E ca un zar mai mare, numerotat în progresie geometrică cu ratele 2, 4, 8, 16, 32 și 64. În anumite condiţii, prin acest cub poţi cere ca următoarea linie (sau următorul marţ) să conteze cît 2, 4, 8 şi aşa mai departe. Decizia de mărire a mizei se poate face pe baza unui logaritm de calcul care, la un moment dat, îţi arată dacă eşti în avantaj sau în handicap. Rolul cubului este acela de a limita importanţa zarului, deci a hazardului, şi de a face jocul mai calculat, mai organizat. De cînd sînt arbitru internaţional însă, am arbitrat o dată la mondial, la Monte Carlo, şi de trei ori la campionatele europene și niciodată n-am văzut acel cub pus de jucători pe 8. Pe 4 l-am văzut o singură dată, pe 2 mai frecvent. Ce vreau să spun e că jucătorii de acolo sînt serioși și nu se aventurează aiurea. Iar cînd ți se pune cubul în față, dacă ești în urma adversarului (spre final), nu mai riști să speri că vei da niște zaruri foarte mari, că vei recupera handicapul și vei cîștiga. Preferi să cedezi, pentru că dacă nu-ți vin cine știe ce zaruri (și sînt toate șansele să nu-ți vină), pierzi nu una, ci două linii. Se reduce astfel efectul hazardului dat de zaruri. Mentalitatea românilor însă, cu care am avut mult de luptat, e jocul la fie ce-o fi, la risc. E ca-n viață. Ei spun că zarul contează și că e un joc de noroc. E greșit! În alte părți, mentalitatea e că trebuie să joci cît mai bine zarul pe care l-ai dat. Altfel, vă pot demonstra că la orice zar pe care-l dai există cel puțin trei variante de joc. Dintre acestea însă, numai una e optimă și aia trebuie jucată. Dar, cum joci table și cum te manifești în orice sport, așa te comporți și în viață. La șah e la fel. Personalitatea și caracterul își spun cuvîntul. Ele fac diferența dintre marii jucători și cei obișnuiți.

Ion Ressu cum era?

Ca un campion mondial și dublu campion european ce era, vă pot spune că a cîștigat toate concursurile la care l-am invitat în România (el trăia în Elveția). Ăsta nu mai poate să fie noroc. Înseamnă că avea un plus de valoare, un plus de gîndire, un plus de intuiție, poate și un plus de caracter. Un exemplu de jucător profesionist de mare valoare. Am observat că în timpul jocului era de-o concentrare ieșită din comun.

Deci un jucător profesionist bate un jucător amator aproape de fiecare dată?

Da. Am organizat un meci între echipa federației, să zicem profesioniști, cu toate că în România nu există jucători profesioniști în sensul strict al termenului, deci între niște jucători  mai pregătiți și echipa jucătorilor de table din Cișmigiu. La șapte mese. Scorul a fost șapte la zero pentru cei de la federație.

Cum se pregătesc jucătorii de table, care sînt metodele de antrenament?

De fapt, în România eu am introdus pregătirea la table. Am scris o carte, cu deschideri, cu jocul de mijloc, ca la șah. Finalurile, la table, sînt mai greu de prins în niște norme. Acolo e mai mult în funcție de zaruri, nu prea ai ce face. Eu am luat doi jucători aflați la un nivel normal, de amatori, unul din Reșița și altul din Constanța, pe care i-am pregătit timp de doi ani. Am jucat cu ei și le-am spus că vor putea intra în concursuri în momentul în care vor începe să mă bată pe mine. Știam că e nevoie și de o experiență de concurs, și să te încadrezi în atmosferă… Altfel te simți străin și parcă orice zar îți vine peste mînă. E greu de explicat asta, dar așa se întîmplă. Deci, i-am înscris și la niște concursuri internaționale, iar apoi, după doi ani, am plecat cu ei la Monte Carlo, la campionatul mondial. Pe drum le-am spus însă că prima oară n-au nici o șansă. Au sărit în sus. „Hai, domnule, rîzi de noi, după atîta muncă, după doi ani, cum să n-avem nici o șansă?“ Au pierdut amîndoi din primul tur. Atunci și-au dat seama cît e de greu, au realizat ce înseamnă Monte Carlo. Dar acolo sînt și trei concursuri de consolare. Și la ele unul dintre ei a ajuns pînă în turul al optulea, celălalt a pierdut  în al șaptelea, ceea ce a fost o mare performanță. Și de atunci, unul dintre ei, Rădulescu din Reșița, a ajuns unul dintre marii jucători ai lumii.

Tot legat de pregătire, vă pot spune că eu am încercat să inițiez la școala de antrenori a Ministerului Sporturilor o mișcare pentru a crea antrenori de table, dar n-am avut aderenți. Asta pentru că tablele sînt privite, în general, așa, ca un joc de șanț. Niște potențiali sponsori ne-au spus chiar că ei nu-și asociază imaginea cu jocul de table. Își arătau astfel ignoranța. La Monte Carlo, campionatul mondial a fost deschis chiar de către prințul de Monaco. Nu i-a fost rușine să pună mîna pe zar.

Am observat în foarte rarele transmisiuni de la televizor ale unor asemenea campionate că jucătorii se gîndesc mult înainte să mute, aproape ca la șah, și că uneori chiar își retrag mutarea după ce au jucat. Asta nu mai e ca la șah.

La table nu există regula pièce touchée, pièce jouée. Ai dreptul să vizualizezi eventuala poziție viitoare, dar cu condiția să pui piesa la loc înainte de a lua decizia finală. Nu există nici un timp maxim pentru o mutare. Regulamentul spune că trebuie să te încadrezi într-un timp care să nu-l deranjeze pe adversar. E ceva de bun-simț. Ca o curiozitate, la table, arbitrul n-are voie să intervină cu de la sine putere. Doar la cererea unui jucător. Altfel, ei se arbitrează, practic, singuri. Regulamentul la table însă e foarte dur. Orice greșeală poate fi  reclamată doar în timpul jocului, iar după intervenția arbitrului nu există drept de contestație. Arbitrul, la rîndul său, trebuie să fie de o probitate ieșită din comun. Dacă greșește poate fi trecut pe lista neagră și nu mai are dreptul să arbitreze niciodată. Nici la asta nu există drept de contestație. Și jucătorii care se abat de la normele jocului pot fi excluși pe viață de la concursurile oficiale. Dar tablele se bazează pe respect reciproc.

Înțeleg că sînt oameni care trăiesc din jocul de table.

Da, și unii cîștigă bani serioși. Ressu a primit o sută de mii la Monte Carlo, cînd a cîștigat campionatul mondial, și apoi primea tot felul de cereri, pentru că jucătorii mari sînt totdeauna ofertați. El nu juca sub 20.000 de euro. La noi, însă, iarăși e o situație mai ciudată. Sînt oameni de toate condițiile, unii chiar senatori sau deputați, care sînt, să zicem, la nivel de profesioniști. Dar joacă la negru. Și nu recunosc. Nu participă la concursuri oficiale. Oficial, eu am la federație înregistrați vreo două mii de jucători. Tocmai am lasat un rating național unde vreau să-i înregistrez pe toți și să-i clasific.

Reiese din ce mi-ați spus că, la nivel de specialitate, lumea tablelor se apropie mult mai mult de lumea șahului decît la nivel popular, acolo unde cele două jocuri sînt percepute ca avînd  baze complet diferite.

Știți care e diferența? Ca amator, dacă joci cu un șahist profesionist, mănînci bătaie de fiecare dată, fără excepție, orice ai face. Nu-l poți bate nici din întîmplare și nici dacă-ți dă handicap niște piese. Niciodată. La table, dacă ai un nivel de joc mai serios, chiar ca amator, poți bate oricînd un campion mondial. Zarul are și el o influență de vreo 15%. Dar, jucînd mai multe linii, se va vedea întotdeauna diferența. 

Jucați și șah?

Da, am ajuns în finala pe țară la șah prin corespondență, pe timpul lui Ceaușescu. Am pierdut prin neprezentare pentru că am plecat în străinătate și n-am dat la timp răspunsul în plic.

a consemnat Andrei MANOLESCU

Foto: A. Manolescu