Şi fericirea are istorie

10 iulie 2008   Tema săptămînii

Nimic nu pare mai personal decît starea de fericire, dar pentru a putea înţelege natura acestui sentiment, este insuficient să ne adresăm doar sensibilităţii individuale. Este importantă investigarea culturii afective existente la un moment dat, pentru că ea este cea care modelează expresiile fericirii, inducînd schemele corespunzătoare de reacţie şi de acţiune. Fericirea este o construcţie culturală şi istorică, tributară sistemelor de valori existente în societate sau în grupul social căruia îi aparţine individul. În acest sens trebuie înţeleasă afirmaţia psihologului francez Boris Cyrulnik: "Fericirea nu există decît ca reprezentare, este întotdeauna rezultatul unei elaborări". Reprezentările fericirii variază de la o epocă istorică la alta, de la o cultură la alta. Am putea fi surprinşi cît de mult s-au schimbat concepţiile despre fericire din Antichitate şi pînă în zilele noastre. Fericirea ca trăire individuală, personală, subiectivă se sustrage privirii istoricului, accesul direct la stările afective fiind imposibil. Istoricului nu-i rămîne decît să surprindă reprezentările colective ale fericirii. Astfel, discursul filozofic, religios şi politic despre fericire devine o cale privilegiată de acces către universul sensibil al oamenilor de altădată. Care era distanţa dintre trăirea şi conceptualizarea fericirii? Ce înţelegeau oamenii prin fericire? Ce îi făcea fericiţi? De ce aveau nevoie pentru a fi fericiţi? Iată tot atîtea întrebări la care istoricii caută răspunsuri. Echilibru şi armonie În antichitatea greco-romană, fericirea era un obiect predilect al reflecţiei filozofice, abordat din perspective diferite. Cîte şcoli de filozofie, tot atîtea concepţii despre fericire. Pentru Platon, dacă omul este bun şi drept, în mod necesar el este şi fericit. Aristotel, în Etica nicomahică, susţinea că fericirea este determinată de acţiuni concrete, este urmarea unei vieţi active a omului liber, nefiind un dar al zeilor. Un sclav nu putea să fie fericit din moment ce era supus constrîngerilor. Fericirea (eudaimonia) echivalează cu atingerea "Binelui suprem": "A trăi bine şi a te bucura de succes sînt acelaşi lucru cu a fi fericit, dar în legătură cu ce anume este fericirea, părerile sînt contradictorii şi mulţimea nu o explică la fel cu învăţaţii". Idealul de fericire al lui Epicur este echilibrul, prudenţa şi armonia, pentru că există plăceri care pot să ducă atît la fericire, cît şi la nefericire, orice acţiune antrenînd în acelaşi timp efecte pozitive (senzaţia de fericire), dar şi suferinţă. La rîndul lor, stoicii asociază fericirea cu virtutea şi viaţa armonioasă, cu îndepărtarea patimilor şi a spaimelor. Pentru Seneca, un om fericit este acela care "cultivă virtutea, mulţumindu-se cu ea; un om pe care norocul nu-l înfierbîntă, iar ghinionul nu-l doboară". Grădina cu verdeaţă Creştinismul a adus cu sine alte imagini ale fericirii, diferite de cele ale anticilor. Fericirea devine un fapt de credinţă. Reprezentările fericirii în Evul Mediu au fost dominate de asocierea acesteia cu concepţia despre păcatul originar. Gustînd din fructul interzis, Adam şi Eva au căzut în păcat şi au fost izgoniţi din grădina Raiului. Pierderea fericirii edenice a însemnat intrarea în lume a răului, a suferinţei şi a morţii. Pentru cuplul primordial şi urmaşii lui, existenţa terestră este un calvar, o Vale a plîngerii. Din perspectivă creştină, doar patimile şi sacrificiul Mîntuitorului au adus posibilitatea redeschiderii Paradisului şi şansa răscumpărării păcatului originar. În cartea Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului, istoricul francez Jean Delumeau explică modul în care a apărut ideea că fericirea nu aparţine acestei lumi, ci alteia, mai bune. Cuvîntul "paradis" provine de la un vechi termen persan, pari-daiza ("Grădina plăcerilor"), preluat de ebraica veche sub forma pardes, care a devenit în greacă paradeisos. Această figurare a Paradisului ca grădină a apărut în imaginarul oamenilor care trăiau în teritorii aride, pentru care un spaţiu plin de verdeaţă şi cu apă din belşug reprezenta fericirea supremă. Concepţia creştină a "exilat" fericirea în spaţiul paradisiac, imprimîndu-i accente escatologice şi mesianice. În "Predica de pe munte" găsim fundamentele eticii creştine. Iisus arată însuşirile pe care ar trebui să le aibă cei care doresc să ajungă în Împărăţia Cerurilor şi să recîştige astfel Paradisul pierdut: "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia. Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul. Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Suferinţa este o cale care duce la mîntuire, la fericirea eternă. Fericirea terestră este iluzorie, trecătoare, veritabila fericire fiind cea promisă în lumea de dincolo. Omul fericit este cel care îl caută pe Dumnezeu: "Cînd Te caut pe Tine, Dumnezeul meu, eu caut viaţa fericită. Trebuie să Te caut pentru ca sufletul meu să trăiască" (Sf. Augustin). Creştinismul medieval a devalorizat existenţa terestră, a cultivat dispreţul faţă de lume ("contemptus mundi"), a apreciat asceza şi renunţarea la cele lumeşti. Mai mult decît atît, înşelătoarea fericire terestră este considerată obstacol în calea mîntuirii, dacă ea înseamnă căutarea plăcerii sau ataşamentul nemăsurat faţă de bunurile pămînteşti. Fericirea este posibilă doar pe lumea cealaltă şi nu pentru toţi. Accesul la fericirea veşnică este condiţionat de un efort activ din partea omului, necesită sacrificii şi renunţări, rugăciune şi penitenţă, viaţă fără de păcat. În viziunea creştină, cei care nu se conformează acestui ideal de viaţă riscă să piardă fericirea veşnică şi să fie damnaţi de-a pururi. De la secularizare la politizare Treptat, se constituie noţiunea modernă de fericire, amorsele fiind puse încă din Renaştere. În Epoca Luminilor se produce o modificare majoră a perspectivelor. În primul rînd este vorba despre o secularizare a fericirii. Din ceruri, ea este coborîtă pe pămînt. Iluminismul promovează o concepţie hedonistă şi individualistă asupra fericirii, văzută ca o artă de a trăi. Conturarea treptată a noilor reprezentări ale fericirii trebuie pusă în legătură cu evoluţia cadrelor generale ale existenţei. "Caracterul aprig al vieţii" ce caracteriza societatea medievală, despre care vorbea Huizinga, se atenuează considerabil în secolul al XVIII-lea. În Occident, sentimentul de securitate cunoaşte o creştere semnificativă, sînt eradicate molimele şi foametea, medicina face progrese, starea de sănătate se îmbunătăţeşte, individul se eliberează de solidarităţile de tip medieval şi dobîndeşte un statut de autonomie, apare noţiunea de viaţă privată etc. De acum înainte, fiecare fiinţă umană poate să aspire la fericire. Întrebarea "cum pot fi mîntuit?" este substituită cu întrebarea "cum pot fi fericit?". Societatea occidentală a înlocuit promisiunile lumii de dincolo cu îmbunătăţirea existenţei cotidiene, cu credinţa în progres. Mai mult decît atît, secolul al XVIII-lea inaugurează politizarea ideii de fericire. În 1776, Declaraţia de independenţă a coloniilor americane proclamă "viaţa, libertatea şi căutarea fericirii" ca "drepturi inalienabile" ale omului. La rîndul ei, Revoluţia franceză a făcut din fericire un scop politic. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului promite respectarea "Constituţiei şi a fericirii tuturor". Robespierre declara în 1793 că "Omul este născut pentru a fi fericit şi pentru a fi liber". Fericirea devine atît o aspiraţie individuală, cît şi una colectivă. Secolul XX a cunoscut experienţe utopice tragice, făcute în numele căutării fericirii. În viziunea marxistă, desfiinţarea claselor exploatatoare şi abolirea proprietăţii private deschideau calea pentru construirea unei societăţi ideale, alcătuită din oameni egali şi fericiţi. Comunismul urma să fie "viitorul fericit al omenirii", o promisiune de natură edenică, un adevărat paradis pe pămînt. Acest proiect colectiv impus de Partid contura o adevărată mitologie comunistă care promitea "traiul fericit al oamenilor muncii", "bunăstarea şi fericirea întregului popor". Pentru a construi această societate ideală, orice mijloc era permis, nu conta dacă milioane de oameni erau sacrificaţi ca "duşmani ai clasei muncitoare". Totalitarismul comunist a încercat să impună cu forţa ideea unei fericiri colective, prin demagogie, propagandă, represiune şi teroare. Tinereţe, bunuri şi distracţii Astăzi, repezentările fericirii sînt dominate de valorile individualiste, hedoniste şi materialiste. Acumularea de bunuri, căutarea plăcerii imediate şi a distracţiei, confortul privat, starea de bine a corpului, sănătatea perfectă, tinereţea sînt confundate cu fericirea. A fi fericit înseamnă să fii "realizat", să ai o casă, maşină, un loc de muncă bine plătit, recunoaştere socială, la care se adaugă, ca bonus, dragostea împlinită şi o familie armonioasă. În pofida unei adevărate obsesii contemporane pentru fericire, o serie întreagă de filozofi, psihologi, sociologi şi antropologi occidentali semnalează că, de fapt, astăzi sîntem mai nefericiţi ca niciodată. De exemplu, Pascal Bruckner în Euforia perpetuă afirmă că "toate procedeele puse în aplicare pentru a realiza fericirea o pot de asemenea alunga". Pentru Gilles Lipovetsky, societatea de hiperconsum este cea a unei "fericiri paradoxale". Societatea actuală antrenează individul într-o logică a competiţiei, într-o adevărată obsesie a excelenţei. Or, comparaţia continuă cu reuşita celuilalt incită la nefericire, este devastatoare pentru stima de sine, individul ajungînd să se autodevalorizeze. Nu este de mirare că anxietatea, stresul, frustrarea, nesiguranţa, depresia şi în final eşecul sînt efectul atitudinilor şi opţiunilor de viaţă care decurg din modul de viaţă al societăţii de consum, guvernat de ideologia publicitară ce impune "fericirea ca obligaţie".

Mai multe