Şi dacă mai bine nu se poate?

Teoretic, sîntem bine. L-am urmărit pe premierul Tudose prezentînd în Parlament situația la zi și sîntem bine. Avem „cea mai mare creștere economică din Europa“. Cresc in­vestițiile, a crescut și salariul mediu. Producția agricolă are, la rîndu-i, o evoluție care face telejurnalul TVR din anii ’80 invidios. Sigur, mai sînt sincope, pe ici, pe colo, dar asta sigur vine de la amărîtul acela de guvern tehnocrat. O sincopă, un accident în anii de prosperitate promiși de PSD. Dar acum e bine, e foarte bine.

În același timp, sentimentul că un cerc se închide, iar România se retrage în sine e tot mai prezent. O simt cele cîteva mii de oameni care se adună încă duminica prin piețele orașelor mari. Manifestațiile acelea disperat-amar-amuzate. O simt ONG-iștii care au militat ani de-a rîndul pentru Roșia Montană. O simt și promotorii transparenței în actul de guvernare sau ai anticorupției. Subiectele lor nu mai sînt priorități decît pentru grupuri minoritare. Și cel mai mult o simt cei care pleacă. Cei care se duc în alte părți, unde nu sînt obligați să înmagazineze la un nivel intim o întreagă istorie de eșecuri și jumătăți de măsură ale națiunii din care fac parte. Cei care se duc în țări de unde pot privi exclusiv spre viitor, fără să aibă responsabilitatea eșecurilor trecute ale comunității.

Liberalism? N-avem. Cele două partide nominal liberale sprijină referendumul pentru modificarea Constituției. A rămas USR pe cealaltă parte, dar întrebarea e dacă USR mai există. Sau dacă a existat într-adevăr vreodată.

S-au creat, în acești ani de libertate, rețele toxice de distribuție de rente și de acaparare a funcțiilor și demnităților publice care au făcut aproape imposibile gîndirea și acțiunea pentru binele public. Așa se face că, indiferent de cifrele din dreptul creșterii economice, decalajele dintre cei circa 100.000 de privilegiați ai „sistemului“ și restul populației se măresc. Serviciile publice se dezintegrează încet-încet, iar cel mai bun exemplu este probabil este cel al sistemului de sănătate care, deși beneficiază de sume din ce în ce mai mari, regresează vizibil într-o nepăsare criminală. Ar mai fi și sistemul de educație in interiorul căruia, cînd nu se prăbușesc școli, nu există manuale sau profesori pregătiți decent. Mobilitatea socială scade, iar războiul cultural bate la ușă sub forma amintitului referendum pentru Constituție. Am identificat inamicul. Cercul se închide.

E greu să nu te întrebi dacă nu cumva asistăm la sfîrșitul unei mici epoci de aur. Una în care am fi putut să o consolidăm, dar nu am reușit. Și dacă ăsta a fost „interbelicul“ nostru? Scurta noastră perioadă de dezvoltare și de deschidere care acum se încheie. Dacă revenim iar la vreo formă de autoritarism autohton (în România, pînă și comunismul a avut un specific național foarte ușor de identificat)?

Deja vedem cum, voluntar, mai-marilor zilei li se dedică omagii în presa privată. Deja vedem cum întregi grupuri sociale se tem să ridice vocea chiar și cînd sînt călcate în picioare de guvernări incompetente sau nepăsătoare. Întrebați-vă în ce țară din lume frauda odioasă de la Casa de Asigurări de Sănătate nu ar fi ridicat chestiunea responsabilității politice. În ce țară din lumea liberă condamnații penal pentru atac la instituțiile democratice ar fi condus Parlamentul? În ce țară din lumea liberă atît de mulți oameni acceptă pasiv noua ordine națională a rețelelor de fraudă financiară, intelectuală și morală? În care țară o întreagă populație se mulțumește cu atît de puțin cînd ar avea atît de mult de cîștigat?

Crește economia României, însă crește pentru cîțiva oameni. Și mai cresc șansele ca nu peste multă vreme să fim o națiune înconjurată de ruine în mijlocul cărora strălucește ecranul televizorului cu diagonală mare pe care tocmai l-am cumpărat.

Dacă avem noroc, s-ar putea să ne arate cașcaval. Sau apă caldă. Sau medici reali. Nu e clar dacă vom mai reuși să citim subtitrarea. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.