Şi cu votul cum rămîne?

12 iunie 2013   Tema săptămînii

Ce aţi face dacă aţi locui la bloc şi, într-o bună dimineaţă, cineva, un vecin, v-ar suna şi, cu o voce precipitată (nici n-aţi avea timp să-l întrebaţi de unde are numărul de telefon) v-ar anunţa că administratoarea a fugit cu banii de întreţinere pe şase luni?

Probabil că, în primele clipe, totul vi s-ar părea o glumă. Chestiunile astea se întîmplau pe vremuri, imediat după Revoluţie, cînd unii, ispitiţi de mirajul străinătăţii şi avînd atîţia bani pe mînă – mai mult decît ar fi visat să aibă vreodată –, călcau strîmb, îi luau şi dispăreau, însetaţi după o viaţă ca în filme.

Ei bine – nu, v-ar asigura vecinul –, este „pe bune“, administratoarea a fugit, iar RADET-ul şi Apa Nova, plus REBU – toţi ameninţă să sisteze orice serviciu, pe motiv de neplată. Drept pentru care v-ar invoca vecinul, fără drept de apel, la şedinţa de bloc.

Şi aşa, pentru prima oară în viaţă, ajungeţi încolonat, într-o sîmbătă dimineaţa, într-un prelung şir de vecini (veniţi de la trei „scări“, plus de la blocul „din spate“), toţi cu feţe îngrijorate, unii revoltaţi, alţii resemnaţi, mergînd spre şcoala unde se va ţine şedinţa. Ajungeţi să vă daţi bineţe cu oameni pe care nu-i cunoaşteţi, dar cu care aveţi acum numitorul comun al ţepei. Intraţi, la grămadă, într-o sală de clasă, unde vă aşezaţi, cuminte, într-o bancă.

Pînă să înceapă şedinţa, aflaţi ierarhia vieţii unui bloc. Căci nu există doar un administrator, care colectează întreţinerile lunar, există un cenzor, un casier, apoi un preşedinte de bloc – mai-marele minipreşedinţilor, adică preşedinţii de scară –, cu toţii avînd în mînă frîiele bunului mers al blocului.

„Vă spun eu, preş’-ul a fost mînă în mînă cu administratoarea“ – vă spune, confidenţial, o băbuţă, pe care o încuviinţează, în tăcere, o altă băbuţă. Soţul acesteia din urmă, mai cu vervă, dar tot cu voce joasă, confirmă categoric: „Sînt cu toţii nişte hoţi.“

Întrebaţi, curios, dacă a anunţat cineva Poliţia. Peste murmurul general, cuvîntul „poliţie“ lasă tăcere: nimeni nu ştie, să nu vorbim, mai bine să aştepăm pînă vine domnul preşedinte, al doilea ca rang după administratoare, căci el trebuie să ne pună la curent cu toate acestea.

Preşedintele îşi face, pînă la urmă, apariţia, iar şedinţa începe.

Jovial, cu un aer de frate mai mare şi cu un teanc de hîrtii în mînă, preşedintele confirmă situaţia, gesticulînd şi zîmbind, cumva împăciuitor, dar nu reuşeşte să termine cele cîteva fraze de introducere, că un vecin recalcitrant din spate îl repede nervos: „Haideţi, domnu’ preşedinte, că acum ştim cu toţii ce s-a întîmplat. Asta e, s-a întîmplat, s-a întîmplat, nu e cazul să ne mai plîngem inutil de milă. Nu ştiu de ce ne-am adunat ca să vorbim nimicuri, n-o să se rezolve nimic aici, asta e situaţia, acum urmează să ne recuperăm banii şi cu asta încheiem. Ce atîta tevatură?“

„Dar cum ne recuperăm banii?“

„S-o dăm în judecată“ spune, timid, cineva.

„Aţi anunţat, domnule, Poliţia?“ se repede şi soţul băbuţei care încerca să mă converseze.

Preşedintele încearcă să se impună: „Dragii mei...“

Vecinul recalcitrant îl întrerupe: „Nu sîntem dragii nimănui... Dumneavoastră ce aţi păzit, timp de şase luni, că listele de întreţinere trebuie să fie contrasemnate?“

Preşedintele, împăciuitor: „Dacă mă lăsaţi să vorbesc, permiteţi-mi să mă explic.“

O doamnă fîşneaţă intervine: „Ce explicaţii, domnule, spuneţi-ne ce urmează să facem noi acum. Că are dreptate vecinu’...“

Altă doamnă, pe care o şi recunoaşteţi ca fiind cea care hrăneşte cîinii vagabonzi de la ghenă, va sări şi ea: „Dar lăsaţi, oameni buni, omul să vorbească!“

Doamna e încurajată, de altfel, şi de corul băbuţelor, cu permanent şi îmbrăcate ca de sărbătoare, căci, nu e aşa, dacă vorbim toţi deodată, nu se mai înţelege nimic: „Aşa e, păi, sigur, nu vedeţi, ba vedem.“

Peste tot vacarmul, vocea din ce în ce mai sugrumată a preşedintelui imploră să fie lăsată „să se explice“. Oamenii, însă, sătui de explicaţii, vor soluţii. Se încurajează unii pe alţii, vorbind vehement, strînşi în pupitrele mici ale sălii de şcoală generală, ca nişte copii neajutoraţi, dar furioşi, întorşi cu capetele în toate direcţiile, gesticulînd şi protestînd – a chemat, domnule, cineva, Poliţia?

„Păi, de asta sîntem aici, domnilor“ se precipită, uşor disperat, preşedintele. „O denunţăm sau nu la Poliţie, haideţi să votăm!“

Preţ de cîteva secunde, ceata de piţigoi se linişteşte şi majoritatea ridică mîna, votînd denunţul la Poliţie. Votul e întrerupt, bineînţeles, de vecinul recalcitrant din fundul sălii. „Aţi înnebunit? Să o denunţăm la Poliţie, pentru ce? Ca să înceapă procesul şi să nu ne mai recuperăm banii decît la Paştele cailor? Eu am vorbit cu ea şi a promis că returnează în maximum o lună banii, cu condiţia să nu chemăm Poliţia.“

Întorsătura bruscă a situaţiei va lumina chipurile vecinilor: „Păi, de ce n-ai spus asta, domnule, de la bun început?“

Totul pare lămurit, toată lumea răsuflă uşurată, însă preşedintele simte că vrea să fie preşedinte pentru ultima oară: „Şi de unde ştim noi că se va ţine de cuvînt?“

Vecinul recalcitrant ştie şi, mai mult, este convins de cuvîntul administratoarei. Dar de unde va avea banii? O să-şi vîndă unul dintre cele două apartamente (căci administratoarea are două apartamente şi două maşini). Ajunşi aici, totul este definitiv rezolvat, mai ales că vecinul recalcitrant, care lucrează la Primărie, a dat asigurări că a vorbit el cu furnizorii de servicii, care sînt de acord să-i păsuiască pe locatari cu plata, pînă la recuperarea integrală a banilor. Cu alte cuvinte, de ce să mai implicăm Poliţia, cînd lucrurile se pot aranja, pe şestache, aşa, ca între buni vecini?

Totuşi, preşedintele mai are un of care întunecă puţin bucuria oamenilor: „Şi cu votul cum rămîne? Doar am votat cu toţii să chemăm Poliţia.“

Preţ de o secundă, toţi tac, încurcaţi. „Mai votăm o dată, ce mare brînză?“ spune atunci, şugubăţ, un alt vecin. Avînd soluţia fericită, toată lumea răsuflă uşurată şi votează încă o dată. De data aceasta, prinşi de veselia unui lucru bine făcut, majoritatea votează ce trebuie: adică neimplicarea Poliţiei în treburile interne.

După care, lumea pleaca acasă, mulţumită de rezultatele şedinţei: Poliţia nu a mai fost chemată, fosta administratoare a plătit toate daunele, iar la un an după, trăieşte în bună înţelegere cu vecinii, are restanţe la întreţinere, la cele două apartamente. A rămas, însă, cu o singură maşină.

Mai multe