Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare

Trăim din ce în ce mai mult în mediul virtual, iar acest lucru nu rămîne fără efecte în viața noastră de zi cu zi. Prezența tehnologiei și a dispozitivelor electronice nu mai este opțională, ci a devenit o parte integrantă a celor mai multe dintre activitățile cotidiene, educaționale, sociale și profesionale. Efectul s-a accentuat considerabil în momentul începerii pandemiei, cînd cea mai mare parte a vieții noastre s-a mutat în mediul online. Ne putem întreba cum percep și cum ajung copiii să integreze această nouă lume și primul răspuns care ne apare în minte este că pentru ei această lume nu este una nouă, ci este însăși lumea lor. 

Încă de la naștere sînt înconjurați de tehnologie și de gama largă de aplicabilitate a acesteia și, în special, de modul în care părinții lor interacționează cu aceasta. Familia este prima oglindă a copilului, iar reprezentările lui cuprind tot mai devreme și această lume virtuală în care se întîmplă tot felul de lucruri, pe de o parte fascinante, pe de altă parte înfricoșătoare. Pe măsură ce cresc, copiii ajung să integreze la rîndul lor în viața lor cotidiană dispozitivele electronice și să-și construiască o relație proprie cu ele. Cîteva elemente pot face diferența în ceea ce privește tipul de relație pe care îl pot construi (moderată, excesivă sau patologică): modul în care au fost acompaniați de către adulți pe măsură ce au interacționat cu aceste dispozitive, modul în care au fost ajutați să construiască repere și să-și formeze reprezentări despre ceea ce înseamnă spațiul virtual, tipul de experiențe pe care le-au trăit în acest spatiu și felul în care au reușit să împărtășească confuziile, temerile, îndoielile sau curiozitățile lor. 

De multe ori, atitudinea adulților din jurul copilului oscilează între o manieră copleșitoare, hiperprezentă, care dorește să controleze excesiv orice interacțiune a acestuia, din dorința de a-l proteja și de a anticipa orice potențial risc sau pericol, sau o atitudine excesiv de liberă, aproape lipsită de interes față de activitățile copilului în mediul virtual. Efectele imediat vizibile sînt, în prima variantă, tendința copilului de a se retrage și de a crea experiențe solitare pentru a-și construi un spațiu privat din care adulții să fie excluși, iar în cea de a doua variantă, tendința copilului de a deveni excesiv prin felul în care se joacă, prin timpul pe care îl petrece, prin reacțiile sale emoționale, tocmai pentru a arăta adulților cît este de lipsit de orice fel de repere și cîtă nevoie are de prezența lor.

Reflecția online

Odată cu intrarea în mediul școlar, interacțiunea socială capătă aspecte multiple care contribuie în mod pozitiv sau negativ la construcția imaginii de sine și a modelelor relaționale. În ultimii ani, această interacțiune are o extensie destul de rapidă și în mediul online, prin intermediul multiplelor interacțiuni virtuale: grupuri de WhatsApp, Facebook Messenger, Instagram, jocuri video în rețea etc. 

Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale. Foarte mulți adolescenți îmi spun că petrec multe ore pe telefon pur și simplu stînd de vorbă cu alți colegi sau schimbînd diverse informații în modul acesta. Aparent, acest mod de interacțiune permite o mai mare libertate și diminuează sentimentul de anxietate al unei relaționări spontane, dînd posibilitatea unor răspunsuri care sînt procesate anterior și amenajate în conformitate cu nevoile sociale sau emoționale. Mai mult, adolescenții simt că împărtășesc ceva comun, că accesează o zonă greu de înțeles și de pătruns altfel. Acest spațiu virtual constituie o formă aparte de realitate, expusă în permanență imaginarului și dominată de propriile fantasme, un spațiu care este mereu la îndemînă pentru o retragere progresivă din viața reală și care permite acțiuni multiple, simultane și aparent reversibile. Poți întrerupe brusc o conversație sau te poți scoate din acest mediu cu un simplu click, poți să dispari, anulînd astfel însăși existența contactului anterior sau suspendînd orice trăire intensă pe care o poate produce. 

Există aici foarte multe contradicții care merită atenția noastră. Spațiul virtual poate fi o modalitate de a atenua sentimentul de singurătate sau de neadecvare care apare adesea în grupurile sociale, ca urmare a unei anonimități relative pe care o oferă. Nu este practic o interacțiune între două sau mai multe persoane, ci între cuvintele acestora și semnificația lor. Aceasta este mereu influențată de transformarea rapidă a interacțiunilor și de posibilitatea ca ele să-și schimbe rapid statutul din private în publice. Mai mult, acest spațiu poate facilita expresia unor aspecte identitare mai degrabă ideale sau proiectate, prin construcția unui „avatar” social care înlocuiește imaginea reală. Dimensiunea acestui spațiu este una infinită, ceea ce produce un fals efect de „liniștire”, cum că lucrurile ar putea fi făcute să dispară cu ușurință, s-ar pierde în mulțimea tuturor celorlalte care există, dar în fapt efectul real este cel de gaură neagră, din care nu mai poți recupera nimic, tot ceea ce ți-a aparținut inițial este acum al tuturor. 

Un fenomen foarte interesant, în special în rîndul adolescenților, este tendința de a se raporta din ce în ce mai mult la imaginea celorlalți așa cum este construită în mediul online și nu în cel real. Pare că interacțiunea reală este aproape inexistentă, în timp ce aceea din virtual setează exigențe și produce modele unanim acceptate de ei. Un adolescent îmi spunea foarte afectat că cel mai important este să ai Instagramul perfect. La întrebarea mea „Ce înseamnă un Instagram perfect?”, răspunsul a venit imediat: acea imagine completă (look, vestimentație, privire, poziție etc.) pe care o căutăm cu toții, dar o au doar cîțiva care devin rapid modelul pe care trebuie să îl atingem. Un aspect interesant este că mulți sînt conștienți de diferența dintre această imagine perfectă și ceea ce se întîmplă de fapt în realitate, în spatele ei, dar consideră că este mai necesar pentru viața lor socială să-și construiască un astfel de sine fals, pentru că acesta este limbajul comun recunoscut și singura formă de includere sau de excludere.

Violența albă

În mediul școlar, încă de foarte devreme, nevoia excesivă de performanță individuală, de multe ori încurajată și de părinți ca fiind singura formă de recunoaștere a copiilor, produce o rivalitate foarte crescută care se materializează în interiorul grupurilor de copii sub forma a diferite acțiuni: excludere, umilire, agresivitate verbală sau fizică etc. În special, în absența unor modalități instituționale de a controla și de a regla aceste schimburi sociale, aceste fenomene pot escalada rapid, producînd efecte grave asupra sănătății emoționale a copiilor și a posibilităților lor de dezvoltare normală.

În mediul online, această situație devine mult mai complicată în absența oricăror posibilități de a repera natura conflictului, limitele acestuia și de a stăpîni felul în care el se propagă și își amplifică efectele. Aceste fenomene din mediul online poartă numele de cyberbullying și se referă la orice fel de acțiune menită într-un mod implicit sau explicit să producă în mod intenționat un „rău”, acesta putînd lua forma unor acțiuni negative repetate, a unor comportamente agresive și a unor moduri de interacțiune care sînt asimetrice, inechitabile din punct de vedere al forțelor de putere exercitate. Consecința acestor acțiuni este o formă de violență invizibilă sau albă, efectele ei fiind la fel de intense și dureroase ca ale unei forme de violență care implică interacțiuni sociale reale. 

Cum se petrece acest fenomen? De obicei, totul începe cu o formă de intruziune, în care cuvintele rostite într-un context aparent privat (o discuție între doi copii sau într-un grup închis) sau imaginile share-uite (poze din diferite contexte de intimitate) sînt luate fără acordul sau cunoștința celui căruia îi aparțin și rostogolite în totul felul de alte spații publice. Această intruziune produce un prim efect violent, de efracție, și obligă posesorul să se confrunte cu apariția propriilor conținuturi private în locuri și discuții care nu mai au nici o legătură cu el sau cu punctul inițial de pornire. 

În cazul fotografiilor, expunerea este și mai mare, punînd de obicei în dificultate intimitatea corporală și generînd un atac masiv asupra identității și a stimei de sine. Intruziunea este urmată foarte rapid de un efect de domino, care propagă cu rapiditate informația respectivă, făcînd imposibilă orice formă de control sau de reversibilitate. Efracția se produce în mod repetat, ca și cînd s-ar reflecta în sute de oglinzi, toate întorcînd propria lor reflecție și generînd efecte emoționale multiple. Acest efect de domino creează ireversibilitatea acțiunii și deschide gaura neagră de care vorbeam mai sus, accentuînd violența și efectele ei. 

Următorul pas se referă la anularea oricăror limite spațiale sau temporale. Nu există posibilitatea de a delimita cît de mult se extinde, cît de departe sau cît poate dura. Se poate întinde pe o zi sau pe trei luni. Singurul lucru cert este că, odată pornit, urmele acestui fenomen nu pot fi nici șterse, dar nici identificate. Este o situație în care singurul identificabil este cel căruia i se întîmplă, toți ceilalți alcătuind un mare grup anonim. Ca urmare se produce efectul de lupă, în care singurul focus este pe cel hărțuit, agresat, ridiculizat, punîndu-l pe acesta în imposibilitatea de a se apăra, dar și de a se putea retrage. Efectul final este cel de anulare, de obicei singura cale de ieșire din această situație fiind ștergerea urmelor celui care este agresat, dispariția sa și a prezenței sale în spațiul virtual. Această formă de violență se numește albă tocmai pentru că este imposibil de localizat concret, este ca o avalanșă care, odată pornită, nu poate fi oprită, poți doar încerca să te ferești din calea ei, dar și acest lucru pare greu de realizat.

Efectele

Cei mai mulți dintre copiii confruntați cu această situație povestesc despre impactul inițial al unei astfel de situații de hărțuire sau expunere publică și despre sentimentul copleșitor de neputință fiindcă nu puteau opri ceea ce se întîmpla. Pentru majoritatea, această stare de neputință produce un blocaj în care nu știu ce să facă sau cui să ceară ajutorul. Există foarte multă teamă și confuzie, iar gîndul de a cere ajutor este de multe ori contradictoriu pentru că, pe de o parte, ar putea însemna amplificarea acestei situații prin recunoașterea existenței ei, iar, pe de altă parte, s-ar confrunta cu sentimente de rușine și de vinovăție. 

Chiar și reacțiile adulților pot fi foarte diferite, de la a oferi sprijin copilului pînă la a-l învinovăți pe acesta sau a-l critica pentru cele întîmplate și pentru faptul că s-a pus în situația respectivă. Ajutorul în sine este relativ pentru că situația este foarte greu de identificat sau de oprit. Singurul lucru care ar putea fi făcut este căutarea unor modalități de a proteja copilul de efectele violente ale expunerii și de reacțiile virulente și umilitoare. 

O astfel de situație sau expunerile repetate la o astfel de hărțuire au efecte imediate în planul emoțional, dar și de lungă durată. Prima tendință este cea de retragere din mediul social și de izolare, ca urmare a sentimentelor copleșitoare de rușine. Aceste sentimente reprezintă o încercare de a controla furia și neputința față de cele întîmplate prin întoarcerea lor împotriva propriei persoane. Mulți ajung să considere că li s-a întîmplat acest lucru pentru că nu sînt suficient de plăcuți sau de populari, pentru că nu sînt acceptați social sau pentru că nu sînt îndeajuns de puternici încît să îi domine ei pe ceilalți. 

Sentimentul de a fi umilit are efecte foarte puternice asupra stimei de sine și asupra percepției raportării la social și la interacțiunea cu ceilalți. În contextul unei fragilități emoționale sau al unor vulnerabilități structurale, astfel de situații pot produce o creștere importantă a anxietății și pot genera efecte multiple în planul psihosomatic (dificultăți legate de somn, dureri de cap sau alte probleme legate de corp, tulburări ale alimentației) care în timp se pot agrava și pot perturba funcționarea cotidiană normală. De asemenea, pot apărea atacuri de panică, elemente specifice tabloului clinic al depresiei, diferite tipuri de crize emoționale (plîns prelungit, accese de furie, reacții emoționale fluctuante, hiperagitație sau apatie prelungită) și chiar ideație suicidară (în situațiile în care există agresiuni repetate sau factori agravanți).

De multe ori, singura soluție identificată este schimbarea rapidă a mediului social și școlar, în speranța că această schimbare va putea șterge cele întîmplate și va da o șansă copilului la un nou start. Chiar și în condițiile unei astfel de schimbări, efectele emoționale ale experienței trăite rămîn prezente și influențează comportamentul social al copilului, care poate deveni mult mai retras în sine, mai izolat social, mai precaut față de intențiile celorlalți, suspicios față de propriile sale acțiuni și de efectele lor, mai anxios și mai sensibil la orice fel de situație cu potențial de risc. 

Ce pot face adulții? Elementul cel mai important în fața unei astfel de experiențe de a fi fost expus și umilit online este nevoia de a fi ascultat într-un mod empatic. Adulții (părinți, profesori, consilieri) trebuie să aibă capacitatea de a transmite copilului că sînt interesați să înțeleagă ce a trăit copilul, cum s-a simțit, care sînt temerile acestuia și în ce constă suferința sa. Copilul are nevoie să fie acompaniat, îndrumat, susținut, dar mai ales protejat. 

În anumite situații în care suferința este foarte intensă, ajutorul de specialitate este binevenit (consiliere psihologică, psihoterapie). De asemenea, sînt foarte utile grupurile de sprijin alături de alți copii care au trecut prin situații similare. 

Cristina Călărășanu este psiholog specializat în terapie familială psihanalitică, membru fondator al Asociației Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup și Familie.

Foto: wikimedia commons