Și au trăit fericiți… pînă cînd?

„Nu văd rostul căsătoriei dacă nu-mi doresc copii“, mi‑a spus un prieten acum cîțiva ani. De atunci, la fel cum se întîmplă de cîteva decenii, numărul de căsătorii a scăzut încet, dar netulburat, în tandem cu creșterea numărului de divorțuri.

În UE s-au înregistrat, în 2016, 2,2 milioane de căsătorii și aproape un milion de divorțuri, conform Eurostat. În România, raportul era cam de un divorț la patru căsătorii. Americanii au făcut un calcul mai poetic: în timp ce un cuplu își recită jurămintele de cununie, alte nouă le rup în bucăți. Pe primul loc între motivele de divorț de peste Ocean nu este infidelitatea, cum s-ar putea crede, ci lipsa înțelegerii între cei doi.

Și, atunci, ne mai căsătorim sau nu? Milenialii sau Generația Y, adică cei născuți după 1980 și pînă în pragul acestui mileniu, vin să tulbure puțin generalizarea „una din două căsnicii se termină cu un divorț“. Motivele sînt mai multe: nu se grăbesc în a face o alegere, vîrsta la care își leagă destinele a crescut și ea, preferă să aibă o stabilitate financiară înainte de căsătorie și sînt mai selectivi în găsirea persoanei potrivite, astfel că pasul în doi, cînd se produce, este ceva mai ferm. „Dacă te temi de singurătate, nu te căsători“, scria Cehov, iar, în ultima vreme, cu social media și alte metode moderne de umplere a timpului, reușim de minune să anihilăm sentimentul de singurătate fără a ne mai gîndi la prezența fizică a cuiva.

Oamenii aleg, mai degrabă, să trăiască împreună în ceea ce Facebook cataloghează drept „parteneriat domestic“. Dacă nu merge, se despart mai ușor, fără avocați sau pensie alimentară. Procentul celor care coabitează fără același nume pe ușă a atins valori ce ar fi părut de neconceput acum cîteva decenii (în SUA, el a crescut cu aproape 30% din 2007, conform datelor de la Pew Research Center). Relațiile au ajuns precum bunurile de larg consum, a căror varietate de pe rafturi te năucește în așa măsură încît nu mai știi ce să alegi. Uneori sînt mai multe, diferite, în paralel, alteori sînt înlocuite înainte de a se consuma pînă la capăt, în alte cazuri nici nu se mai depune efortul minim pentru a le repara.

Restaurantele rezervate cu ani înainte, cununiile civile programate la un sfert de oră, pachetele turistice pentru luna de miere și meseria de fotograf de nunți din ce în ce mai căutată ne dovedesc că oamenii încă mai semnează, cu speranța că vor trăi „fericiți, pînă la adînci bătrîneți“. Motivul principal este unul pentru care nu e nevoie de statistici și monitorizări anuale, este suficient să te gîndești la toate cuplurile pe care le cunoști: acela că ele, femeile, își doresc foarte mult căsătoria.

Au trecut secole de cînd singurul mod în care o femeie putea supraviețui era găsirea unui soț. 100 de ani de cînd femeile votează și, practic, nu le oprește nimeni să-și aleagă orice meserie vor. Nu mai trebuie să semneze cu pseudonim bărbătesc un text într-o gazetă, nici să poarte rochii sau părul lung. Visul lor de a se căsători pare a rămîne singurul care sfidează trecerea timpului, rîde în nas emancipării și egalității între sexe și alimentează imaginarul cu povești cu prinți și rochii obligatoriu de un alb imaculat.

Am încercat se aflu ce este în spatele acestui deziderat și le-am tot întrebat asta, pînă cînd răspunsurile lor au început să se repete. Dorința de a fi mame ar fi primul motiv și chiar dacă, biologic, ea s-ar putea împlini relativ ușor, pentru copii încă mai este de preferat, în societatea actuală, să apară și să se formeze alături de părinți căsătoriți. Vor să le fie lor mai ușor, să nu aibă mereu ca termen de comparație familiile altor copii sau răspunsuri pregătite pentru gura lumii, la fiecare pas.

În vremuri în care profesiile nu mai au gen, dorința de a avea o situație materială mai bună nu încearcă întotdeauna să-și găsească rezolvarea prin alegerea unei meserii mai bănoase. „Sînt lucruri pe care nu mi le pot permite de una singură“, zic multe femei. „Acea bucată de hîrtie semnată este pentru mine o garanție că nu îl voi vedea cu alta de mînă pe stradă“, am mai auzit. „Căsătoria mea i-ar face fericiți pe părinții mei, pentru mine nu e chiar atît de important, dar ei ar fi mai liniștiți să știe că nu sînt singură și, dacă le pot face această bucurie, de ce nu?“ „Profesional, lucrurile s-au aranjat foarte bine pentru mine, cei dragi sînt sănătoși, am atins multe obiective visate pentru care am muncit din greu și sînt, în sfîrșit, fericită. Mă căsătoresc ca să certific cumva această fericire. S-o fac completă.“

Basmele cu prinți și rochii de un alb desăvîrșit nu spun niciodată cum se ajunge cu fericirea pînă la adînci bătrîneți. O alegere posibil cîștigătoare ar fi să fii deja fericit, de unul singur. Iar căsătoria să vină doar pentru a rotunji, pe ici, pe colo, această fericire și pentru a o face completă.

Foto: wikimedia commons