Şi altfel

În octombrie, stăteam pe un scaun, în cabinetul unui medic. Venisem să iau niște analize pentru taică-miu. Urma să mergem la un alt spital, pentru alte investigații și operații. „Îmi pare rău că nu vă pot da speranțe, dar nu cred că mai prinde Crăciunul“, mi-a spus el. Mi-au trecut prin fața ochilor toate sărbătorile pe care le-am petrecut împreună. Mesele care nu se goleau niciodată, moleșeala tuturor familiilor, nu neapărat fericite, dar cu siguranță moleșite, prînzurile transformate în cine, zilele care intrau unele în altele, fără să le mai poți ține socoteala.

Nu moartea m-a speriat atunci, ci umbra acelor sărbători, care se întindea necruțătoare peste noi. Am numărat lunile și zilele. La capătul tuturor spaimelor mele apărea Crăciunul acela, care nu mai semăna cu nimic din ce știam. Devenise o sperietoare care se tot apropia. Mi-am dorit să-l pot șterge de pe fața pămîntului.

Anul ăsta a fost unul dintre puținii în care am rămas de sărbători în București. Acasă erau ai mei. Amîndoi, din fericire. Nu m-am dus la ei, doar pentru că petrecuserăm mult timp unii cu alții. Ne-am luat o pauză, să ne tragem sufletele și să ne punem, pe cît se poate, oasele la loc. Totul a fost atipic, dar am rîs cînd am vorbit la telefon mai mult decît am făcut-o alteori cînd am stat toți, în aceeași casă. Oamenii care trec prin încercări grele se liniștesc, lasă zațurile să se depună, nu mai vor să ducă bătălii inutile. Au altă reprezentare a prezentului, a imediatului. Nu se mai gîndesc la un mîine îndepărtat, ci la un azi de-o concretețe atît de fizică.

Am învățat în viață niște lucruri, dar nu și să fac sarmale. M-a salvat mama, care mi le-a adus congelate, iar eu doar le-am pus la fiert. Mi-am amintit într-o seară de castronul cu salată de boeuf a bunică-mii, pe care mi l-a dat, cîndva, în copilărie, ca pe un trofeu, să-l duc în cămară, la rece. Chiar în Ajun, m-am împiedicat și mi-a căzut din mînă. S-a împrăștiat pe toată mocheta verde din hol, care a înflorit sub explozia de maioneză pregătită din gălbenușuri de ouă de curte. Nu știu cum, dar a reușit să nu se supere pe mine.

Am mai rememorat niște revelioane petrecute la munte, locuri improvizate în care am ajuns pe înserat și vedeam cerul și stelele prin crăpăturile pereților. Frigul unor zile la schi, cînd mă încăpățînam să cad și mă ridic, pentru că nimeni nu avea timp să stea să mă învețe cum să mă țin pe picioare. Din colecția de rateuri nu poate lipsi nici revelionul petrecut cu ai mei la o cabană în Parîng, de unde m am întors doar eu cu păduchi.

De data asta nu mesele au contat, ci liniștea mea, ca un cozonac bine frămîntat. Mi-am dat seama că sărbătorile pot fi uneori și altfel. Mai ales dacă le salvăm de scenariile unei comedii romantice de Hollywood.

În numărul de acum, invitații mei au scris despre ce li s-a întîmplat și cum au trăit momentele pe care ne încăpățînăm de prea multe ori să ni le imaginăm „perfecte“.

Ilustraţie de Ion BARBU