Sfîrșitul războiului cu natura

În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, în cuvîntul de introducere al monumentalei sale lucrări Destinul omenirii, P.P. Negulescu vorbește despre vremurile tulburi în care a scris lucrarea: „În vălmășagul acesta întunecat și crunt, în care oamenii, cuprinși de o inexplicabilă furie, par mai doritori să lovească decît să înțeleagă și mai grăbiți să distrugă decît să construiască, cei ce cred că ar putea să aducă puțină lumină, cei care sînt datori să înlesnească o mai dreaptă prețuire a lucrurilor și să contribuie la o relativă potolire a spiritelor, nu se pot hotărî ușor să se amestece” (P.P. Negulescu, Destinul omenirii, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1938, p. 5). Vremurile de azi seamănă foarte mult cu cele pe care le invocă marele nostru filosof. Pare că lumea se îndreaptă din nou spre război, cuprinsă de o furie de neînțeles. De aceea, este greu să scrii despre o temă atît de generoasă cum este sustenabilitatea în acțiunea economică. Pare că noi ne ocupăm de o filosofie subțire în timp ce sute de mii de oameni mor într-un război care se desfășoară la granița dintre Orient și Occident. Părem a fi inadecvați, pentru că războiul neagă totul și orice concept sau plan de viitor dezvoltat înainte de conflictul militar se golește de sens pe parcursul conflictului. Cu toate acestea și tocmai pentru că sperăm, ca și P.P. Negulescu, că rațiunea umană va învinge, vom scrie despre subiectul menționat. O vom face ignorînd războiul, pentru că numai așa tema noastră are un sens. 

Sustenabilitatea sau dezvoltarea durabilă sînt două categorii pe care unii dintre noi le consideră sinonime și care nu au apărut de mult timp în gîndirea și în acțiunea umană. Ele presupun dezvoltarea de tip circular, prin valorificarea superioară, fără reziduuri, a materiilor prime. Sustenabilitatea presupune dezvoltarea cu gîndul la viitor și renunțarea la un egoism transmis din generație în generație, dintotdeauna. Conform dicționarului: „Sustenabilitatea este calitatea unei activități antropice de a se desfășura fără a epuiza resursele disponibile și fără a distruge mediul, deci fără a compromite posibilitățile de satisfacere a nevoilor generațiilor următoare. Conferința mondială asupra mediului de la Rio de Janeiro din 1992 a acordat o atenție deosebită acestui concept, care implică stabilirea unui echilibru între creșterea economică și protecția mediului și găsirea de resurse alternative. Cînd se referă la dezvoltarea economică de ansamblu a unei țări sau regiuni, este de obicei preferat termenul sinonim dezvoltare durabilă” (https://dexonline.ro/definitie/sustenabilitate). A te dezvolta sustenabil înseamnă deci să privești în jurul tău, să fii atent la resurse, la valorificarea lor superioară, fără poluare și fără deșeuri, cu gîndul la viitor.

Spuneam că ideea și acțiunea în sprijinul sustenabilității dezvoltării umane nu sînt vechi. La școală fiind, generația mea învăța la orele de economie, din cărțile de inspirație marxistă, despre lupta omului cu natura. Ideea era că omul poate să învingă natura și prin efortul minții și brațelor sale, să-i smulgă cît mai multe resurse. Volumul acestor resurse depindea de inteligența și de înzestrarea umană. Această luptă cu natura nu era o simplă idee. În acțiunea sa, omul se purta la fel. A vînzolit planeta după resurse și nu a ținut cont de efectele acțiunii sale economice. Nimeni nu se gîndea la consumul extensiv, liniar în creștere, și toată lumea era preocupată de bogăție. Modelul industrial extensiv ne-a dominat viața sute de ani. Mult timp, poate prea mult timp, preocuparea pentru mediu era considerată o fudulie fără sens. La finalul secolului trecut au început să apară semnale tot mai intense din partea specialiștilor în dezvoltare, dar și din partea celor din științele mediului. Am fost atenționați că sîntem deja mulți pe planetă și că nu putem continua să ne poziționăm în acest fel față de mediu și resurse. Și nu ni se vorbește despre un moft. Schimbările de mediu sînt vizibile sub presiunea poluării, iar resursele de care dispunem, dacă se păstrează actualul trend, pot fi la un moment dat epuizate. Desigur, dacă în ceea ce privește resursele, acestea pot fi diversificate prin intermediul inteligenței umane, acțiunea asupra mediului poate produce modificări ireversibile. Și aici este marea problemă. Nu mai putem trăi în război cu natura. O minimă înțelepciune ar trebui să ne facă să credem că acest război trebuie să înceteze și că trebuie să fim prieteni cu natura. Dușmănia dintre om și natură trebuie să înceteze. 

Pentru reușita ideii de sustenabilitate avem nevoie, noi, oamenii, de depășirea unui prag. În lumea în care trăim, totul este atît de intens interconectat încît nu vom reuși fără susținerea unui program comun, planetar. O conștiință comună, planetară, ne poate ajuta să mergem împreună înainte (https://www.eea.europa.eu/ro/articles/catre-o-sustenabilitate-globala). Asta pentru că mediul este unul singur. Nu poți fi atît de absurd încît să crezi că poluarea poate fi oprită la granițele naționale sau că materiile prime pot fi ținute numai la dispoziția unuia sau altuia dintre state. Totul este schimb și rețea. În context, Europa este în avangarda acestei lupte. În medii de cunoaștere comună cum sînt rețelele de socializare se glumește intens atunci cînd vine vorba despre această poziționare. Numai că trebuie început de undeva. Cineva trebuie să ia inițiativa și să producă un impuls spre deșteptare. Pentru reușita ideii de sustenabilitate trebuie, de asemenea, să evităm excese de tipul celui pe care l-am văzut la un moment dat pe una dintre televiziuni, dar și ca știre în media. Am aflat atunci că vacile, prin rîgîit și bășini, elimină gaz metan care reduce stratul de ozon (https://ziare.com/vaci-lapte/aditiv-furajer-3-nitrooxipropanol-gaz-metan-emanat-vaci-reducere-1726900). Este ușor să devii penibil atunci cînd susții o idee. Faptul de a intra în zona penibilului poate să compromită chiar ideea pe care o aperi. Pînă la vaci mai avem multe de făcut. Iar cel mai important lucru este să convingem multe state ale lumii că nu mai trebuie să dezvolte industrii poluante. Deci că nu dorim să le oprim industrializarea, numai că aceasta trebuie dezvoltată pe coordonatele protecției mediului. Folosirea unui copil pe post de vîrf al activismului mondial în favoarea mediului a fost, de asemenea, o eroare. Greta Thunberg, prin discursurile sale de copil agitat în favoarea unei cauze căreia nu-i putea cuprinde amploarea, a făcut mai multe deservicii decît a reușit să convingă. Lupta pentru dezvoltare durabilă și împotriva poluării, este ceva mult prea serios, iar pentru capacitarea oamenilor nu era nevoie de un asemenea discurs emoțional. Dimpotrivă, specialiștii, cu argumente științifice și reci, trebuie să apere planeta și nu copiii care nici măcar nu știu despre ce vorbesc. 

Sîntem deci la început. Mai multe secole de obiceiuri vechi nu pot fi înlocuite peste noapte de ceva nou. Oamenii sînt încă circumspecți și cel mai grav lucru este că suspectează că în spatele bătăliei pentru mediu se ascund interesele celor puternici de a opri dezvoltarea celor slabi. Aceasta este una dintre temele preferate ale teoriei conspirației. Mereu se aduce în dezbatere dorința statelor în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate de a-și hotărî singure căile, chiar dacă acestea sînt unele nesustenabile. Numai că vremurile sînt acum altele și situația din trecut nu poate fi invocată din simpla dorință a unui stat de a trece la un model de dezvoltare extensiv, poluant. Azi, știm că putem trăi împreună bine, într-o lume dezvoltată durabil, sau putem trăi împreună prost într-o lume care nu se mai vede bine din cauza gazului de eșapament.

Nu putem încheia fără a vorbi despre România. Țara noastră a devenit mai puțin poluată prin închiderea voluntară a fabricilor și uzinelor, chiar dacă hoții care le-au închis nu s-au gîndit la mediu, ci la buzunarele lor. Cu mici excepții, un minerit și o producție de energie pe bază de cărbune pe care vor să le închidă acum, nu mai avem economie poluantă. Da, dar nici nu ne dezvoltăm durabil. Este țara noastră, și una dintre marile dureri este aceea că tinde să devină groapa de gunoi a Europei. Pentru că sîntem o lume a paradoxurilor, semnalăm unul și pe acest subiect al sustenabilității. Chiar dacă nu avem multă industrie poluantă, la noi aerul este dificil de respirat pentru că orașele și comunele noastre au devenit adevărate gropi de gunoi. Este o mare problemă despre care se vorbește puțin și pe un ton scăzut. Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri. Deci noi trăim într-o lume poluată cu deșeurile altora. Educația pentru mediu și dezvoltare durabilă se apropie de zero. Chiar dacă nu sînt dintre aceia care să susțină introducerea educației pentru mediu în programa școlară, cred că am putea face mai mult, pe alte căi. Familia ar trebui să facă mai mult. Asta dacă tatăl și mama nu ar fi mult mai preocupați cu aruncatul pe stradă, din mersul mașinii, a chiștocului de țigară, decît de educația pentru mediu.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.