Sfîrșitul paternalismului

Cultura umanității și în special cea iudeo-creștină și musulmană a pus aproape permanent în centrul său imaginea tatălui drept și bun, dar sever și gelos, atotțiitor și atoatecunoscător. Dumnezeu Tatăl, pater familias, moștenirea sînt toate expresii ale centralității autorității paterne în culturile euro-orientale, modele care s-au extins apoi în toată lumea, din Statele Unite pînă în Indonezia și din America Latină pînă în China.

Figura tatălui a fost una recurentă și pentru grupurile sociale mari, care doresc să se considere popoare sau națiuni, paternalismul politic fiind un deziderat pentru acestea, în perioade sau după perioadele de criză. Tatăl politic – președinte, prim-ministru, rege, dictator – este chemat să asigure stabilitatea societății și coeziunea acesteia, după ample crize identitare produse de dezvoltare sau după conflicte interne și externe. În cazul democrațiilor (cel puțin formale), paternalismul ascunde o formă de autoritarism soft, axat pe credința că poporul se căiește pentru criza pe care a produs-o și se supune voinței unui părinte bun, dar sever, chemat să curețe mizeria produsă de „copiii“ care se căiesc și pentru aceasta îți dăruiesc legitimitatea unui lider charsimatic. Lumea occidentală este plină de asemenea figuri, după cel de-al Doilea Război Mondial (unele provenind chiar din perioada anterioară – Franco sau Salazar, de exemplu), precum Kondrad Adenauer, Charles de Gaulle, Winston Churchill, ca să pomenim doar numele cele mai reprezentative. De altfel, și modelul lor de democrație s-a numit „democrație dirijată“ sau, în cazul lui De Gaulle, „cezarism democratic“ – ceea ce arăta apetența scăzută pentru democrație a societăților abia ieșite din război.

Paternalismul este mai degrabă un reflex social, după cum ne arată Eric Fromm în celebra sa Frică de libertate – autoritarismul familial al tatălui burghez se transferă în plan politic, la nivel statal. Astfel, fiii fiilor politici se trezesc sub o dublă (dacă nu chiar triplă, în caz că există și un bunic) presiune a familiei și a statului. Adică: dacă nu sînt capabili de resurecție, sînt condamnați să repete experiența pentru generația viitoare. Doar că tinerii francezi ai anului 1968 (generația părinților mei) au încercat să rupă acest ciclu autoritar și să fundamenteze un alt tip de democrație, în locul celei dirijate, cea realmente participativă.

Il est interdit d’interdire a fost unul dintre primele sloganuri ale „Revoluției“ din mai 1968 de la Paris, cu mesajul clar adresat unei generații considerate îmbătrînite și obosite înainte de vreme – căci e evident că revolta studenților a fost îndreptată în special împotriva generației părinților lor și a mentalității burghez-conservatoare ce se dorea a fi permanentizată de aceasta. Iar simbolul politic și eroic al acestei generații era generalul De Gaulle, cel care osifica morala și democrația dirijată pe altarul bunăstării mijlocului celor 30 de ani glorioși (Les Trente Glorieuses).

Desigur, „Revoluția“ de la Paris din mai 1968 nu a fost o revoluție, nici măcar o revoltă reală, ci mai degrabă un „alint“ al copiilor clasei mijlocii în plină expansiune, dar a reprezentat o piatră de hotar pentru secolul XX. A fost debutul revoluției sexuale și a revoluției morale, în același timp, a revoluției pop-art-ului și a deceniului social-democrat. S-a dorit a fi anul libertății și al egalității (în speciale sexuale), și a fost mai degrabă anul clivajului social și politic, căci cu numele lui Mao pe buze și în numele revoluției culturale, copiii clasei mijlocii i-au „snopit“ pe copiii proletariatului și ai țăranilor săraci (polițiștii și jandarmii care i-au înfruntat pe studenți) – după cum spunea Pier Paolo Pasolini. Asta ne arată că, în ciuda retoricii maoiste, revoluționare, stîngiste, mișcarea studențească din 1968 a fost o revoltă a clasei mijlocii (muncitorii francezi fiind și ei parte a clasei mijlocii, încă dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial) împotriva ipocriziei „democratice“ a aristocrației politico-financiare și a birocrației semi-militarizate de tip gaullist. În plus, încă un argument că era o mișcare a clasei mijlocii este indiferența cumplită și dureroasă față de ceea ce se întîmpla în Polonia și Cehoslovacia, în aceeași perioadă: „Nu sîntem cu Dubcek. Sîntem cu Mao“, vor scanda studenții italieni la Milano, în același mai 1968.

Schimbările sociale dramatice ale perioadei postbelice – în primul rînd, urbanizarea uriașă a întregului Occident, reindustrializarea și creșterea ponderii educației în timpul social – au condus la o disonanță cognitivă de ambele părți: clasa conducătoare trăia încă în iluzia legitimității oferită de cîștigarea războiului și a creșterii relative a bunăstării, în timp ce, pentru noua generație, era clar că viitorul nu poate semăna cu trecutul și cu prezentul. Franța (și întreaga Europă) pierduse imperiul colonial și bazinul locurilor de muncă, se limita acum doar la Hexagon, revoluția sexuală bătea la ușă iar loisirul nu devenise încă o industrie (nici măcar în Statele Unite, darămite în Europa), iar cîștigătorul Războiului Rece era încă indecis (SUA erau implicate pînă peste cap în Vietnam).

Problema libertății a fost tema centrală a revoltei studențești din 1968 și problemele sociale au constituit tema grevei generale din același an, ceea ce demonstra, încă o dată, clivajul dintre grupurile sociale occidentale – fiecare grup avea probleme intragrup suficient de importante, încît să nu poată crea solidaritate politică și socială cu alte grupuri. Tema imposibilității reunirii și a trădării va rămîne una din moștenirile imaginarului colectiv al lui Mai ’68. Studenții îi vor socoti pe muncitori incapabili de a se ralia „revoluției“ și trădători pentru că au acceptat pactul de la Grenelle (prin care muncitorii primeau măriri salariale), în timp ce muncitorii îi considerau pe studenți incapabili de a stabili o linie politică clară și, în consecință, turbulenți în mod inutil. Era clar că erau puțini cei care înțelegeau pe deplin cerințe de tipul soyez réalistes, demandez l’impossible! („Fiți realiști, cereți imposibilul!). Evident, nu numai muncitorii erau incapabili să înțeleagă motivele reale ale demonstrațiilor studențești, ci întreaga societate franceză și – din cîte spun contemporanii mișcării – nici studenții nu înțelegeau foarte bine mizele acestei demonstrații care atinsese magnitudinea unei revoluții.

De la cerința ca băieții să poată intra în căminele fetelor (ceea ce invers era posibil), pînă la a intra în coliziune cu autoritatea unui stat și a unei generații era o cale imensă. Și totuși, în numele unei revoluții sociale ambigue, îndreptate împotriva capitalismului și a intervenției SUA în Vietnam (ceea ce pentru ei era cam totuna), s-au ridicat baricade, s-au ocupat universități și s-a ajuns la confruntarea cu forțele de ordine. De aici au rezultat cîțiva morți, mulți răniți și o stare de confuzie politică și social imensă, care n-a fost rezolvată nici de dizolvarea Adunării Naționale și anunțarea de alegeri anticipate (cîștigate în final tot de gaulliști).

Ceea ce denotă că mișcările din mai ’68 au reprezentat mai degrabă un simptom decît o criză, au fost simptomul schimbării de generație și de paradigmă culturală – o paradigmă mult mai liberă în gîndire și mult mai democratică decît cea anterioară. Desigur, schimbarea nu s-a produs dintr-odată, și nici paradigma nu a devenit dominantă imediat, dar societatea franceză (și apoi și cea europeană) au acceptat că se intră într-o epocă nouă, mai degrabă incluzivă decît exclusivă, mai degrabă socială decît competitivă și, în primul rînd, o epocă a libertății (sexuale, de opțiune, de credință etc.) în locul celei paternaliste a generației trecute.

Alegerile din iunie 1968 au demonstrat că „majoritatea tăcută“ a francezilor respingea „revoluția“, alegerile fiind cîștigate din nou de dreapta, chiar cu un scor mult mai bun în fața unei stîngi divizate, care a pierdut și alegerile, și suportul popular. Mișcările lui ’68 păreau terminate și erau considerate ca niște accese de independență a unor tineri răsfățați. Și totuși, în ciuda acestor convingeri, în anul următor, generalului De Gaulle i se refuza referendumul republican, ceea ce a condus la demisia sa și la abandonarea politicii sale autoritar-paternaliste, iar Partidul Comunist Francez (considerat principalul trădător al mișcărilor studențești) își începea declinul inexorabil spre subsolul vieții politice franceze. Legitimitatea celui de-al Doilea Război Mondial se încheia și începea legimitatea lui Mai 1968. Legitimitate care i-a fost negată abia peste aproape patruzeci de ani, în 2007, de Nicolas Sarkozy, și care este realuată zilele acestea de altă generație de studenți.

Andrei Ţăranu este politolog, conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA, Bucureşti.