Sfîrşitul copilăriei

În timp ce eu ascultam la Europa Liberă cu răsuflarea tăiată cum cădea Zidul Berlinului, colegi de-ai mei din Facultatea de Arhitectură se întreceau în recomandări reciproce la şedinţele PCR, pentru a intra şi ei în partid, pe modelul cel vechi de a face carieră. S-au făcut că nu mă aud cînd le-am strigat în aulă: „Dar cade Zidul Berlinului, de ce intraţi în partid?!“ Un amic tocmai intrase, prin noiembrie 1989, în partid şi n-a apucat să se laude bine, căci Revoluţia i-a tăiat cheful şi elanul. Avea de gînd să dea o petrecere. Păcat. Dar s-a reorientat. E acum diplomat la Bruxelles, şi viaţa lui a funcţionat perfect, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat în 1989.

La 21 de ani ai vîrsta majoratului pe stil japonez sau englez. Noi, decreţeii, avem o soartă încălecată pe o schimbare. Revoluţia care ne-a prins la 21 de ani a anulat tot ceea ce ştiam pînă atunci despre viaţă şi societate. Nimic nu mai era valabil, dar nici nu era clar cu ce va fi înlocuit. Doar speranțele (ale celor care le aveau!) au căpătat aripi noi, uriaşe. În decembrie 1989 s-au deschis enorme perspective. Ele însă erau extrem de ambigue şi neconturate, şi cred că doar puţini dintre noi (la nivel statistic, al întregii generaţii) au ştiut să le valorifice sau să înţeleagă cum să se reorienteze. În fond, aspectul lumii politice româneşti de astăzi arată clar această dezorientare a decreţeilor. Ei abia acum, de cîţiva ani, au reuşit să acţioneze. Cei ca Nicușor Dan (care va rămîne în istorie ca o efigie a generaţiei lui) şi întregul curent pe care el l-a coagulat în USR sînt probabil în majoritate decreţei. Sigur, s-ar putea argumenta că în politică poţi deveni influent abia după 40 de ani, şi că, practic, politica din anii 1990-2010 a fost dominată de generaţii vechi, crescute în comunism, care au menţinut inerent tarele lui în lumea celor 20 de ani de după revoluţie. O prezenţă mai activă a decreţeilor în politică, imediat după 1990, ar fi dus la o debalcanizare mai rapidă a partidelor şi a stilului politic din România. Poate că însă problema a fost chiar asta: o ruptură între generaţii. Îmi amintesc de prieteni care au cunoscut îndeaproape diverse persoane marcante ale acelor ani, şi care, aproape toţi, erau scîrbiţi de modul de a gîndi al acelor persoane. Era o distanţă uriaşă între idealismul şi naivitatea generaţiei decreţeilor şi machiavelismul şi realismul excesiv (şi foarte balcanic) al generaţiei de politicieni şi oameni de afaceri care domina pe atunci, şi care aveau vîrste de 30-40 de ani (cei din FSN) sau erau chiar la vîrsta a treia (Câmpeanu, Raţiu etc.). Figurile nobile, care reuşeau să îmbine idealismul, etica şi realismul politic, erau extrem de rare (Corneliu Coposu) şi nu au avut în final succes (chiar dacă s-au bucurat de o anumită influenţă). Ele ar fi fost singurele capabile să coaguleze energiile decreţeilor şi să i scape de decepţia şi pesimismul care îi cuprinsese.

Crescut într-un comunism al autocenzurii, învăţat să păstrezi pentru tine prea multe gînduri şi obsedat de a te disocia de viaţa publică (capturată de ciocoii care intrau în partid şi de securişti), te-ai trezit în 1990 că ai putea să te deschizi, că, teoretic, ai avea libertate totală. În acelaşi timp vedeai cum generaţia tînără a aceloraşi ciocoi şi securişti capturează din nou viaţa publică. Foarte repede, s-au instalat decepţia şi furia. Furia nu poate dura mult, căci e distructivă, dar decepţia şi resemnarea îi pot lua uşor locul, dacă nu reuşeşti să canalizezi energia furiei către soluţii constructive de termen lung.

Cei care au avut succes, dintre decreţei, au fost cei care învăţaseră deja din anii ’80 (sau o ştiau instinctiv) cum să răzbată şi cum să se centreze pe succesul propriu, de obicei cu metode machiavelice. Scrupulele nu puteau să fie de ajutor nici în anii ’80, nici în anii ’90, căci în ambele situaţii erai confruntat cu o societate nedreaptă, în care fie era dictatură, fie tocmai se instalau la putere cei din generaţia nouă de securişti, şi în care se înfiripa, firav şi fără perspective clare, democraţia. Nu doar decreţeii au trăit anii ’90 cu un fel de split personality: pe de-o parte, sperau orbeşte în succesul democratizării; pe de alta, erau permanent decepţionaţi, ba chiar pesimişti, şi nu reuşeau să înţeleagă ce-ar trebui să facă pentru a schimba starea politicii.
Cred că mulţi dintre decreţei – şi eu mă număr cu siguranţă printre ei – au încercat să se împartă între disperarea etern umană că avem o singură viaţă (şi că ar fi bine să facem ceva cu ceea ce ni s-a dat) şi disperarea etică că nu putem lăsa o ţară pe mîna securiştilor şi a nemernicilor (şi că ar fi bine să facem ceva cu ţara ce ni s a dat). Foarte mulţi dintre noi n-au reuşit prea bine acest şpagat. Au devenit nişte „uomini universali“, dar nu cu nobleţea înaltă a lui Da Vinci, ci cu împrăştierea balcanică a omului pasionat de prea multe lucruri şi lipsit de rigoarea raţională a vest-europeanului, care ştie să-şi drămuiască resursele şi mai ales emoţiile. Uomini balcanici universali, deci. E frumos, chiar dacă nu e bine, ar spune poate un poet al anilor ’80. „Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.“ În camera mea vieneză radioul local transmite pasajele alternant pianissimo și forte ale corului sclavilor din Nabucco, și eu mă gîndesc la Hîrtia va fi albastră. 

Horia Marinescu este arhitect şi cetăţean al Europei, activ între Viena şi Bucureşti.