Sfîrșit de deceniu în măsurătorile de opinie publică
Începutul acestui mileniu găsea electoratul român sleit după o lungă perioadă de deteriorări ale condiţiilor de viaţă, ca urmare a declinului economic care durase aproape un deceniu. Tocmai se încheiase primul ciclu electoral în care guvernaseră partidele „democratice“, definite astfel prin opoziţie faţă de cele polarizate în jurul fostului FSN. Guvernarea CDR se dovedise, în raport cu majoritatea obiectivelor asumate, un eşec ce avea să reprezinte începutul sfîrşitului dihotomiei comunism-anticomunism, ce dominase viaţa politică românească de-a lungul primului deceniu postrevoluţionar.
În măsurătorile de opinie publică, starea de spirit negativă se reflecta în faptul că două treimi din populaţie aprecia că direcţia în care mergem este greşită. Erau nemulţumiţi şi de felul în care evoluase nivelul lor de trai în ultimul an (61%). Dintre politicieni, singur Ion Iliescu reuşea să adune încrederea a mai mult de 40% din electorat. Pe fondul acestei stări de spirit, de nemulţumire şi neîncredere generalizate în majoritatea politicienilor, s-a petrecut derapajul electoral de la alegerile prezidenţiale din 2000, cînd C.V. Tudor a ajuns în turul doi. Era suficientă o plimbare pe străzile Bucureştiului în seara anunţării rezultatului turului al doilea, pentru a înţelege starea de spirit a populaţiei: dacă în seara anunţării victoriei lui Emil Constantinescu, în 1996, se desfăşura o fiesta ce le depăşea pe cele ce urmau unei victorii a naţionalei de fotbal, acum, deşi victoria lui Iliescu fusese, faut de mieux, dorită de majoritatea populaţiei, străzile erau complet pustii.
În acest context dezolant, remarcăm o stare de echilibru în privinţa aşteptărilor: proporţiile celor care se aşteaptă ca în anul viitor să trăiască mai bine, la fel, respectiv mai rău erau relativ egale. Cu alte cuvinte, aproape paradoxal, românii erau, în pragul mileniului, extrem de nemulţumiţi, dar păstrau o doză de optimism.
A urmat o perioadă de reechilibrare relativă a stării de spirit, îndeosebi în privinţa comparaţiei între calitatea vieţii actuale şi cea trecută. Se pare că cel mai bine s-au simţit românii în anul 2007, cînd trei sferturi dintre ei apreciau că o duc la fel sau mai bine ca în anul precedent.
Apoi, a venit criza. Indicatorii de percepţie încep să se deterioreze încă de la mijlocul lui 2008. Guvernanţii de azi ne spun că în toamna lui 2008 nu aveau de unde şti ce avea să vină. Sondajele vremii ne arată că majoritatea oamenilor obişnuiţi erau mai bine informaţi. Dintr-un sondaj INSOMAR (octombrie 2008) aflăm că 62% dintre români se aşteptau ca efectele crizei economice să fie în România cel puţin la fel de puternice ca acelea din restul Europei.
Totuşi, la începutul crizei, românii erau mai puţin alarmaţi (poate ar trebui citit: informaţi) decît restul europenilor. Datele Eurobarometrului ne spun că, în primăvara lui 2008, 46% dintre europeni se aşteptau la deteriorarea situaţiei economice din ţara lor, în timp ce proporţia respectivă era în România de numai 27%. În primăvara lui 2010, raporturile se inversaseră: doar 36% dintre europeni se mai aşteaptă la consecinţe negative, iar proporţia corespunzătoare ajunsese în România la 61% (vorbim despre luna mai, mă aştept ca publicarea datelor valului de toamnă să ne aducă veşti mai proaste).
Odată cu apropierea de încheierea tranziţiei, o fantomă pare să bîntuie lumea capitalismului românesc. În octombrie 2006, cînd ne pregăteam să devenim europeni cu drepturi depline, aflam dintr-un sondaj Gallup din seria Barometrului OSF că mai mulţi români (53%) consideră că societatea comunistă a fost o idee bună şi doar pentru 34% – că a fost o idee proastă. Astăzi, lucrurile stau ceva mai rău: a fost o idee bună pentru 59% şi una proastă pentru 29% dintre adulţii români (Sondaj CSOP pentru IICCMER, noiembrie 2010). Să mai adăugăm că acelaşi sondaj ne spune că proporţiile celor care apreciază că instaurarea regimului comunist în România, la sfîrsitul celui De-Al Doilea Război Mondial, a fost un lucru bun, respectiv rău, sînt egale: 38%. Ultimele sondaje ne arată că, la sfîrşitul primului deceniu, gradul de nemulţumire faţă de mersul lucrurilor în România a depăşit 80% (82% – CCSB, 87% – Avangarde, ambele în noiembrie). Asemenea cifre nu s-au mai înregistrat în sondajele de opinie efectuate în România – e drept, nu avem date din vremea lui Ceauşescu. Comparativ cu cel mai „greu“ moment, din punctul de vedere al stării de spirit generale, acel optimism echilibrat existent în 2000 s-a pierdut: astăzi, doar 15% din populaţie mai speră ca situaţia economică a propriei gospodării să fie mai bună în anul următor.
Avem, deci: o percepţie dezastruoasă asupra situaţiei prezente; speranţele – la cel mai scăzut nivel postrevoluţionar; nici un politician care să depăşească un nivel al încrederii de 40%; o revenire a adeziunii pentru comunism. Personal, nu cred că există pericolul unei întoarceri a comunismului, în forma sa anterioară lui 1989. Tentaţia totalitară e însă tot mai prezentă în opinia publică românească; ea nu e neapărat necesar să îmbrace straiele comunismului, lumea actuală cunoscînd forme noi, mai eficiente, de totalitarism. Derapajul din 2000 s-a produs pe un fond mult mai „calm“ decît cel actual. Să mai amintesc condiţiile social-economice ale venirii la putere a naţional-socialismului?