Sexul ROMPRES (festiv)
– melodie –
Să omor oameni nu mi-a plăcut niciodată. Cu toate că sînt unele nopți în care parcă nu ai încotro. Prin august, anul acesta, vara mi se termina. Eram într-o grădină în nordul Bucureştiului şi cineva adunase toate persoanele pe care le-am cunoscut.
Noaptea cînd au plecat extratereștrii. O pisică cu nume exotic s-a uitat la mine fix şi orice petrecere la care am fost bucuros a început să sune dintre dalele de beton ale aleii. De obicei tratez lucrurile de genul acesta cu instrumente poetice, așa că am tăcut. În mod ciudat, toate ferestrele blocurilor din jurul grădinii în care stăteam erau întunecate. În colțul micii bucătării de vară, de unde pornea lumina peste masa de plastic verde, era o tufă de flori uscate. „Uite, florile alea nu mor niciodată, dar eu am reușit să le usuc“, mi-a spus. Cred că am încercat să glumesc sau mi-am deschis niște piste declarative, cum simțeam nevoia să fac în perioada respectivă, pentru că în locul cuvintelor au ieșit niște țiuituri ciudate. Semănau cu sunetele din clipurile de pe YouTube cu fond sonor pe care nu îl aud decât cei care încă nu au împlinit 50 de ani.
Bărbați care urăsc pisicile. Sunetul era un pic deranjant, dar, cînd s-a dus să schimbe muzica pentru că noaptea cerea să începem să dansăm și tot ce alegeam eu nu se potrivea deloc, umbra pe care a lăsat-o din cadrul ușii a făcut să apară un peisaj întreg cu ochi alungiți și strălucitori. După colțurile pereților care încadrau curtea, la rădăcinile copacilor și chiar din blana pisicii care se îndepărta liniștită, niște priviri translucide, întunecate, întorceau imaginea mea stînd pe scaun cu o țigară între degete. Mă gîndeam că nu mai fumez, dar se vede că insistam să extrag cilindrii albi din pachetul care nu era al meu. Ca să ajungem în grădină trecusem de două porți metalice pornind de pe o stradă cu nume de vers clasic. În capul meu încă se mai sărbătoreau întîlniri și bucurii pentru care bîntuisem prin București dintr-un capăt în celălalt. La un moment dat, am și scris un poem despre petrecerile acelea, dar de cîte ori mă apucam să-l citesc, mă plictisea teribil în unele părți.
Catexit summer. Cred că era din cauza sunetului care continua să se audă lipind de sub haine corpurile unul de celălalt, ca o muzică de neascultat. După ce a pus muzica, a intrat pe ușa următoare spre toaletă pentru că lumina a revenit peste masa la care stăteam și toate privirile acelea s-au ridicat în aer. Zbîrnîiau. Pentru prima dată, m-am simțit așezat pe scaunul de veceu cu toate că eu eram în continuare în grădină. Ochii aceia sticloși întorceau fiecare moment din ultimii 15 ani în care am fost mulțumit de locul și momentul în care mă aflam. Pe spate începuse să mi se scurgă o picătură de apă din Dîmbovița. Pe la începutul anilor 2000 am plecat mai mulți, noaptea, de la o petrecere, să facem baie la Eroilor. Picătura aia abia acum, în 2016, își făcuse drum pînă pe undeva sub spatele cutiei mele toracice. Cînd s a oprit, eram deja dezbrăcați și răcoarea toamnei se strecurase ca o mie de degete reci prin părul fiecăruia dintre noi. Sunetul a încetat. Acum venea din interiorul urechii, nu din exterior. Privirile invazive abia mai licăreau pe cer și țiuitul mă făcea să mă gîndesc că un tratat mai vechi spunea că aia e vocea lui Dumnezeu. Pisica revenise și își căuta din ochi stăpîna. Marginile corpului nu le mai separai de trupurile prinse în dans. Erau toate apropierile din petrecerile oricărui colț de lume. De cînd s-a gîndit cineva să separe un moment de altul prin sunete și variații de ritm, am avut destulă vreme ca să nu mai suferim ca nou-născuții toată durerea în același timp. Să omor oameni mi s-a părut mereu destul de plictisitor. Dar sînt unele petreceri la care a mers perfect. Înainte să se lumineze, am rîs împreună cînd băteam cu lopățica pămîntul peste corpurile de lîngă tulpinile uscate. Cînd pe cer s-a stins pînă și ultimul semn ale unei prezențe nepămîntene, știam că e timpul. Am întors paharele goale cu gurile în jos pe masă și din brazdele proaspete au ieșit vii toți cei pe care îi făcuserăm să expire în anii aceștia. Unii erau deja în vîrstă și aveau copii. Ne-au făcut semne prietenoase, ca și cum știau prin ce am trecut, și au pornit spre remorcile în care se încărcau zilierii. Păreau fericiți. „Păi, ce sîntem noi, copii de bani gata ca să ne permitem să fim triști?“, mi-a șoptit unul dintre ei înainte să tragă ștecherul veiozei din bucătărie. De atunci, cum vede cineva o pisică, știu că iar a funcționat treaba cu învierea printr-o curte înconjurată cu pereți jupuiți. S-a luminat și nu puteam să-mi scot din minte primul vers din Epopeea lui Ghilgameș. Poemul imposibil era, în sfîrșit, corectat.
A doua zi, aveam pe spate nişte urme cu modelul scoarţei de copac. Nu dureau decît un pic, dar eram sigur că așa spun extratereştrii „la revedere“. Sigur, dacă aş fi crezut vreodată în extratereştri.
Răzvan Țupa este poet.