Sentimentul românesc al ruşinii

26 ianuarie 2006   Tema săptămînii

Sînt într-un magazin de biciclete din Bavaria. Îi spun vînzătoarei că vreau să-mi cumpăr o bicicletă bună, sport, full suspension, şi ea-mi arată ce are. Pînă la urmă, mă decid asupra uneia destul de scumpe, cu o formă futuristică, opera unui designer de biciclete care şi-a şi pus semnătura pe fiecare roată. Tipa mă felicită pentru alegerea făcută, batem palma, îi plătesc şi, după ce îmi scrie actele bicicletei, după ce deci a terminat cu îndatoririle profesionale, mă întreabă, păstrîndu-şi zîmbetul de dinainte, ce fac în Germania. Îi spun că am venit cu o bursă de creaţie oferită de statul german şi că scriu o carte. Discuţia continuă agreabil (în engleză, desigur, pentru că nu ştiu germană), despre literatură, despre ce cărţi îi place să citească, despre cum îşi petrece timpul liber. Femeia - dezgheţată, amabilă şi zîmbitoare. La un moment dat, mă întreabă de unde sînt. Îi spun că din România. Văd cum dintr-o dată îi dispare zîmbetul, se uită la mine mai întîi surprinsă, apoi cu un aer superior amestecat cu oarece dispreţ, şi se duce în spatele tejghelei să-şi facă de lucru... Abia mi-a mai răspuns cînd i-am zis la revedere. Scena de mai sus s-a repetat apoi de mai multe ori, cu diferite persoane cu care am intrat în vorbă, şi am ajuns să mă obişnuiesc cu felul cum reacţionează cînd le spun de unde sînt. Ba, mai mult, de la o vreme am început să prelungesc suspansul şi, cînd sînt întrebat, spun mai întîi, cu o faţă foarte serioasă, că sînt din China. Interlocutorul mă cercetează amuzat şi surprins, iar eu, după ce-l las în confuzie cîteva momente, completez: I'm joking, of course. Şi ne punem amîndoi pe rîs. Cînd e distracţia mai mare, fac şi precizarea finală: I'm from Romania. Este momentul cînd rîsul celuilalt încetează şi continuă numai al meu. Ceva similar mi s-a întîmplat şi cu unii români întîlniţi în Germania. La începutul şederii mele aici, cînd auzeam vorbindu-se româneşte pe stradă, mă bucuram şi mă duceam, plin de zîmbete, să intru în vorbă cu conaţionalii mei. Mă loveam însă de priviri suspicioase şi de răspunsuri laconice, aşa că, după cîteva experienţe de acest gen, am renunţat la astfel de euforii. Se pare că nu numai germanii ştiu ceva, misterios, despre noi, care face să le piară orice chef de vorbă, dar şi unii români cunosc secretul. Să fie vreo boală teribilă, vreun stigmat ascuns cu care sîntem însemnaţi, vreo aură aducătoare de nenorociri, pe care o purtăm? În general, nu mă gîndesc că aş aparţine unei anumite patrii sau unei anumite naţiuni, aşa cum nu-mi pasă ce naţie sînt străinii cu care stau de vorbă. Mă interesează individul şi calitatea lui şi nu ştampila care-i este pusă pe actele de identitate. Cetăţenia este o chestiune pur birocratică. Pe de altă parte, am încetat de mult să mai cred în simboluri naţionale şi în mitologiile . special create să realizeze coeziunea naţională şi să înflăcăreze sentimentele patriotice. Am aflat, între timp, că strămoşii nu au fost aşa de buni, drepţi şi neînfricaţi, aşa cum am învăţat din manualele şcolare. Că Vodă-i un munte, dar ceva mai mic - e de fapt făcut din butaforie şi se înalţă falnic într-o dioramă de uz didactic. Consider că toate acestea au fost utile cînd au fost create statele-naţiuni, cînd astfel de poveşti au fost puse în slujba unor (pînă la urmă) interese economice şi că acţiunea lor persuasivă, manipulatorie, este astăzi caducă. Să zicem că ar mai fi necesare, în cazul unui război, să motiveze soldatul pe cîmpul de luptă. Dar ce războaie mai sînt în zilele noastre? Şi cine se mai luptă, în lumea civilizată în care trăim, împotriva unui duşman năvălitor, în dorinţa de a-şi apăra glia strămoşească? Războaiele sînt, astăzi, de altă factură. În fine, cum nu-mi place fotbalul, am ratat şi ultima redută a sentimentelor naţionale şi belicoase, unde, atunci cînd echipa noastră joacă cu a altei ţări, mi-aş fi putut uni glasul cu fraţii mei. Prin urmare, deseori am mai multe lucruri în comun cu unii străini, îi apreciez ca oameni şi comunic mult mai bine cu ei, decît cu mulţi dintre conaţionalii mei. După cum spuneam la început, există însă unele momente în care simt că sînt român - şi acestea se asociază, din păcate, cu sentimentul că sînt un om de rangul doi, un individ de care e bine să te ţii departe, eventual un tarat. Sau am conştiinţa că sînt român prin negaţie: pentru că nu pot fi german, englez sau american. Am cunoscut, de cînd sînt în Germania, destui neisprăviţi, am întîlnit puţini oameni care nu zăresc ceva dincolo de propriul nas, i-am văzut cum se înghesuie cu toţii la desele serbări populare, îşi înfundă în gură Wursti, de parcă ar fi nemîncaţi de cîteva zile, urlă tîmpenii cu glasul răguşit de băutură şi sfîrşesc prin a adormi cu halba lîngă ei. (Mediocritatea e aceeaşi peste tot.) Oare ce-l face pe orice neica-nimeni de aici să mă privească de sus? Oare cu ce e mai breaz decît mine neamţul (pe care l-am şi fotografiat), care zăcea răpus de bere pe caldarîm? Răspunsul este unul simplu: nu ştiu cît de breaz e el, dar în mod sigur strămoşii lui au fost mult mai breji decît ai mei. Ei au muncit pe brînci şi acum el poate să doarmă liniştit, că tot bine-i este. Ai mei, se pare, s-au cam ţinut de prostii. Pînă la urmă, facem ce facem, şi tot la strămoşi revenim. Bamberg, ianuarie 2006

Mai multe