Semnele vizibile ale lucrurilor nevăzute

21 iulie 2020   Tema săptămînii

Inferența pornind de la evidențe, credința străveche că putem obține cunoaștere plecînd de la semne observabile, are rădăcini adînci în antichitatea greacă. Doica îl recunoaște pe Ulise după un semn – cicatricea de la picior: „De rana-i veche dete-acum bătrîna / Și pipăind o cunoscu îndată” (Odiseea, Cîntul XIX, 612-613). Aristotel e însă primul care „oficializează” evidența, conferindu-i un loc în logica sa, o funcție în economia unui anumit tip de raționament. Entimema este un silogism folosit mai ales în domeniul retoricii, în care una dintre premise – numită de Aristotel „semn” (semeíon) sau „indiciu” (tekemérion) – e subînțeleasă, unanim acceptată, și este, înainte de toate, verosimilă (în mai mare măsură decît necesar adevărată). Acest „factor evidență” al entimemei are un impact retoric mai mare, mai multă priză la publicul larg decît rigoarea logică a unui silogism clasic, cu premise demonstrate, necesar adevărate.

În lumea sublunară, semnele și evidențele pot fi înșelătoare sau greșit înțelese. Dar într-o ipostază originară, de dinainte de „cădere”, cunoașterea e spontană, directă, nefalsificabilă prin „traduceri” și intermedieri; în paradis sau în lumea platoniciană a Ideilor, Binele, Adevărul și Frumosul se văd „cu ochiul liber” – sînt, altfel spus, cu adevărat evidente.

Recursul arhaic la semne răzbate pînă în ziua de azi, chiar și în cele mai moderne și sofisticate domenii științifice. Fizica cuantică, remarcă Fritjof Capra, în  volumul Das Tao der Physik, e în mare măsură o citire a semnelor, o interpretare a urmelor lăsate de traiectoriile particulelor elementare – prea instabile, ele însele, pentru a putea fi văzute și studiate în mod direct.

Religiile îi definesc adesea pe necredincioși în termenii unei orbiri, ai unei incapacități de a vedea, de a percepe evidența existenței divine – o evidență inseparabilă, și aici, de semne: în scripturi, dar și în Coran, se vorbește frecvent de „semnele deslușite” și de „dovezile limpezi” date de Dumnezeu – ca mărturii, ca „evidențe” ale existenței Sale. La celălalt pol, avem paradigma credinciosului aflat într-o situație de criză, care îi cere Divinității un semn al prezenței Sale.

Dar incapacitatea de a vedea, de a percepe semne și evidențe – îndeobște, un apanaj al necredinței – poate fi și sursa unei altfel de credințe: ca, bunăoară, reaua-credință a celor care, în pofida tuturor semnelor și evidențelor, se încăpățînează să „creadă” că nu există COVID-19. 

Ilustrație de Ion BARBU

Mai multe