Selecţia cadrelor pentru domeniul cultural-ştiinţific în comunism
Practici informale similare legate de favorizarea cuiva, inclusiv la numirea într-o funcţie, au traversat regimurile politice. Sistemul comunist a adus însă ceva nou: o draconică verificare prin dosarul de cadre, din care nu lipseau autobiografia şi cercetarea partinică a candidatului la o funcţie în PMR/PCR sau în aparatul de stat.
Numirile de la institutele de cercetare
Mihai Ralea şi alţi autori interbelici au tot vorbit despre celebrele „intervenţii“ ale prietenilor şi cunoştinţelor odată ce se întîmplă ca cineva din cercul lor apropiat să ajungă în funcţii de decizie. În comunism, tot acest sistem a cunoscut transformări şi a ajuns să fie numit Pile, cunoştinţe, relaţii – o abreviere a titulaturii partidului unic, PCR. Ralea – un supravieţuitor al mai multor regimuri, ocupînd şi funcţii înalte – a devenit deputat şi după război din partea Frontului Plugarilor, formaţiune membră a BPD, bloc ce reunea forţele prosovietice din jurul PCR. Peste puţin timp, Ralea ajungea la conducerea Institutului de Istorie şi Filosofie şi apoi a celui de Psihologie. Partidul Naţional Popular (PNP) – considerat un paravan „intelectual-civic“ al PCR – i-a avut pe lista de candidaţi pentru alegerile din 1946 inclusiv pe Andrei Oţetea, Petre Constantinescu-Iaşi şi G. Călinescu, toţi trei ocupînd după 1948 poziţia de director al unui institut de cercetare din domeniul umanist.
Institutul de Istoria Artei a stat de la începuturile sale sub semnul personalităţii profesorului George Oprescu, care a ocupat diverse funcţii de conducere după 1945 în birocraţia cultural-artistică agreată de autorităţi. Iniţial, în toamna lui 1944, presa comunistă îşi exprimase rezerva faţă de opţiunile estetice şi artistice ale profesorului de istoria artei. Cu toate acestea, G. Oprescu a luat poziţie de timpuriu în favoarea Partidului Comunist: la 16 februarie 1945 a semnat alături de un grup de profesori universitari o scrisoare prin care acuza Guvernul Rădescu pentru dezastrul moral şi politic pe care l-a adus şi solicita instituirea unui cabinet prosovietic. A fost importantă pentru menţinerea sa în diverse poziţii de conducere relaţia apropiată cu Mihai Ralea, ministrul Artelor (între 1945 şi 1946), aderarea la sus-amintitul Partid Naţional Popular, precum şi donaţiile sale în interes public, cu motivaţia accesului mai lesnicios al „maselor populare“ la creaţiile artistice.
Facultatea de Filosofie şi noile sale cadre
Leonte Răutu, şeful Direcţiei de Propagandă a CC al PCR/PMR, a devenit profesor de filosofie (de marxism-leninism) şi şef de catedră la Facultatea de Filosofie, avînd un rol decisiv în selectarea profesorilor, viitorii săi „colegi“. În 1948, Ministerul Învăţămîntului a emis o decizie prin care s-a stabilit o nouă organizare a sistemului educaţional după modelul din URSS. În anul 1948-1949, instituţiile din învăţămînt superior au fost încadrate cu personal didactic după anumite norme tranzitorii. În contextul epurărilor masive de la nivelul corpului profesoral, operate mai ales începînd din toamna lui 1947, ministerul de resort, în acord cu alte departamente/ministere, putea să numească suplinitori de catedre de conferinţe, decani şi rectori, persoane cu reputaţie ştiinţifică de specialitate din afara catedrelor didactice ale învăţămîntului superior sau să transfere personalul didactic de la o facultate la alta. Prin aceste norme, profesorii epuraţi/pensionaţi au fost înlocuiţi, în multe cazuri, mai ales în domeniul ştiinţelor sociale, cu demnitari comunişti, politruci, foşti lectori de la învăţămîntul de partid, neavînd deloc reputaţie ştiinţifică.
În raport cu Secţia de filosofie de dinainte de 1948, noua Facultate de Filosofie avea un profil diferit, alt plan de învăţămînt, cu alte catedre şi alţi profesori. La Catedra de marxism-leninism au fost numiţi: Leonte Răutu însuşi, Gheorghe C. Stere, Sorin Toma, Constanţa Crăciun, Constantin Nicuţă (profesori), Eugen Rodan, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Dinu ş.a. (conferenţiar). Cum au fost selectaţi profesorii pentru catedrele facultăţii? Cu prilejul unei expuneri din 5-8 ianuarie 1949, Leonte Răutu preciza în faţa activiştilor PMR că de selectarea şi confirmarea propunerilor de profesori (la Filosofie, la catedrele de marxism-leninism şi economie politică) se ocupă chiar Gh. Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker. Răutu le cerea secretarilor judeţeni mai multă vigilenţă: „Unele judeţene au trimis [propuneri de] profesori. [Comitetul judeţean de partid] Iaşi, de pildă, a trimis pe cineva pe care nu [îl] putem aproba. Se vede că tov[arăş]ii nu s-au interesat îndeajuns. Aici [subl. n.] tov. Gheorghiu, tov. Ana i-au văzut [subl. n.] pe fiecare profesor aproape“. Nu este foarte clar ce înţelege Răutu prin aici; cu alte cuvinte, dacă desemnează sau nu Facultatea de Filosofie a Universităţii „C.I. Parhon“ din Bucureşti, cu catedrele şi profesorii propuşi (şi dacă cei doi lideri ai PMR au văzut doar dosarele politice ale candidaţilor sau i-au văzut în persoană pe profesorii in spe). Sau, mai probabil, desemnează locul (Bucureşti) unde se decide cine va fi profesor universitar predînd la Filosofie marxism-leninism şi economie politică, pe baza analizării dosarului de cadre.
Cel mai probabil, au existat mai multe sesiuni de selecţie a cadrelor didactice. Graţie mărturiei profesorului Paul Cornea (membru al UTC încă din ilegalitate), aflăm cîteva amănunte despre recrutarea profesorilor pentru materia socialism ştiinţific: „Odată cu reforma învăţămîntului, în 1948, nu mai ştiu cînd exact, am fost chemat la Leonte Răutu. Facultatea de Litere şi Filosofie practic nu mai exista. (...). Erau mai mulţi chemaţi. Stătea de vorbă pe rînd, cu fiecare dintre noi. Nu îi mai ţin minte pe ceilalţi. Cred că era chemat odată cu mine şi I.N. Bălănescu. Poate mai era şi altcineva, nu mai ştiu. Am intrat la el, iar Răutu – într-o dispoziţie jovială – mi-a spus: «Uite, tovarăşe Cornea, noi încercăm să schimbăm situaţia din învăţămînt şi avem nevoie să pregătim lucrurile. Prin urmare, aş vrea să ştiu la ce catedră vrei să predai dumneata: la Socialism ştiinţific sau la Literatura română?». Iar eu am răspuns imediat: «La Literatura română!». Răutu m-a privit cu curiozitate, nu a zis nimic, a făcut acolo un semn, pe hîrtiile pe care le avea, a bifat şi mi-a fixat destinul. (...). Am refuzat să predau la socialism ştiinţific, deoarece eu apreciam că era o materie prea ideologizată pentru mine“. Aşa a devenit un profesor respectat la Facultatea de Filologie (Litere), însă prima opţiune putea fi Filosofia extrem de ideologizată.
Funcţia politică te face profesor universitar
Gradul de ideologizare a Facultăţi de Filosofie este dat de funcţiile politice ale profesorilor: şef al Direcţiei de Propagandă şi Agitaţie, membru al CC al PMR, deputat în Marea Adunare Naţională (Leonte Răutu); prim-vicepreşedinte al Curţii Supreme de Justiţie şi deputat, procuror general (Gheorghe C. Stere); redactor-şef la Scînteia şi membru al CC al PMR (Sorin Toma); preşedintă a Uniunii Femeilor Democrate şi membră a Prezidiului MAN (Constanţa Crăciun). Constantin Nicuţă pare singurul cadru didactic universitar cu o oarecare îndreptăţire academică pentru a fi integrat în rîndurile corpului profesoral. Nicuţă fusese asistentul lui Petre Andrei (profesor de sociologie la Universitatea din Iaşi). Totuşi, diverse mărturii consemnează imaginea unui profesor Nicuţă profund schimbat cu timpul, care arăta „groaznic“ în comparaţie cu profilul de dinainte de 1944. Ca şi alţi „ieşeni“ (Andrei Oţetea, Constantin Balmuş), Nicuţă a devenit după 23 august 1944 membru al PNP şi s-a transferat de la Universitatea din Iaşi la Universitatea din Bucureşti. Dintre cadrele didactice ale Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti a fost recuperat la puţin timp şi Alexandru Posescu; de fapt, cel din urmă şi C. Nicuţă par să fie singurii profesori ai vechii facultăţii de Litere şi Filosofie (Secţia filosofie) care au supravieţuit în noua structură (un procent infim de 3,5%).
Cristian Vasile este cercetător ştiinţific dr. habil. la Institutul de Istorie „N. Iorga“, Academia Română. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974 (Humanitas, 2014). Recent a coordonat volumul intitulat „Ne trebuie oameni!“ Elite intelectuale şi transformări istorice în România modernă şi contemporană“ (Cetatea de Scaun, 2017). Are în pregătire o carte despre Cercetarea umanistă din institutele Academiei între 1948 şi 1965.