Şefu-i şef şi-n pielea goală

23 februarie 2008   Tema săptămînii

Băiatul meu cel mare (Mihnea, cinci ani) are un şef în vîrstă de 99 de ani despre care ne vorbeşte adesea. Nici n-ar avea cum să evite asta, de vreme ce şeful îl sună destul de frecvent ca să-i traseze diferite sarcini. Într-o seară, soţia mea a îndrăznit să interfereze, sugerîndu-i să scurteze convorbirea. Mihnea a pus mîna pe microfonul telefonului şi i-a şoptit şuierat, cu exasperarea aceea prin care copiii ne transmit dezamăgirea lor faţă de nivelul nostru de inteligenţă: "Dar el a sunaaat!!" Scena mi-a redeşteptat în minte o alta, mult mai veche. În anii ’80, dădeam meditaţii la matematică, să-mi cîrpesc salariul ăla despre care nostalgicii sînt gata să jure că-ţi ajungea să-ţi faci vacanţele în Bahamas (în realitate, nu puţini erau cei care făceau un CAR ca să ajungă la Mamaia). Una dintre eleve era o fată timidă de 14 ani, iubitoare de jazz (!), pe care părinţii voiau s-o îndrume spre Informatică. Le-am dat o mînă de ajutor, mai ales că eram în domeniu, dar fata a scuturat din cap şi şi-a motivat lipsa de dorinţă: "Am impresia că meseriile astea intelectuale sînt cel mai prost plătite..." S-o fi minţit? Am preferat s-o întreb, cu o formulă tocită, ce vrea să se facă. Prinzînd un pic de curaj, a zis... Ia să vedem, ghiciţi? Fată, 14 ani, timidă, jazz, familie bună - ei? A zis: "Inspector". Inspector de care? "Nu contează, inspector." De ce? "Mi-ar plăcea să domin oamenii..." Indeed... Mă aflu la al doisprezecelea loc de muncă. Başca vreo douăzeci de locuri prin care am colaborat. Dacă iau în calcul doar persoanele cu care m-am aflat în relaţie de subordonare directă şi frecventă, care îmi dădeau sarcini şi în faţa cărora trebuia să răspund, pot spune cu mîndrie că am avut, pînă azi, circa patruzeci de şefi. Mă simt pregătit să susţin un masterat în Ştiinţele Şefologiei. Există, fireşte, numeroase aspecte care ar merita luate în discuţie într-o analiză comparativă cu pretenţii de studiu sociologic: cum formulează şefi diferiţi acelaşi tip de solicitare, cum urmăresc realizarea ei, cum te urmăresc pe tine, cum îţi urmăresc familia etc., cum se poartă în situaţii-limită, cum ştiu sau nu ştiu să bea o bere cu subordonaţii, cum vorbesc (ăla, bă, mă, măi, dumneata, tu, dumneavoastră), simţul umorului, spiritul de răzbunare, morala, inteligenţa, forţa fizică (de ce nu?) şi, cu voia dvs., nu rareori ultima pe listă, competenţa profesională. Altceva însă mă trage de mînecă acum. Ceva care se află în chiar definiţia poziţiei de şef: capacitatea şi modul de a lua decizii. Or, aici avem o problemă. Una naţională. Mă refer în special la cei trecuţi de 40 de ani. După cum poate se mai ştie (deşi în general se pare că s-a uitat totul), sistemul comunist funcţiona ultra-piramidal. Decizii banale - cum ar fi nu doar numele, ci şi frontispiciul unei publicaţii (e un caz real) - se luau la nivelul Cabinetelor 1 şi 2. Lucruri pe care ar fi trebuit să le hotărască un director, un şef de atelier sau chiar un maistru, le stipula un ministru. Şi, oricum, orice decizie era semnată şi parafată de cel puţin cinci-şase persoane importante. Lucru care, în paranteză fie spus, s-a păstrat pînă azi, de vreme ce, bunăoară, un certificat de urbanism (care nu îţi dă dreptul să construieşti ori să demolezi, ci e doar un prim pas dintr-un lung şir de formalităţi; practic, e doar o luare în evidenţă) este semnat de cinci persoane, în cap cu primarul, dintre care, evident, singurul care ştie despre ce naiba e vorba e referentul care se ocupă de lucrarea respectivă. Acest sistem aberant are un pervers efect secundar: obligaţia ca semnătura ta - omul în cunoştinţă directă de cauză - să fie acoperită cu alte enşpe semnături te scuteşte, practic, de responsabilitate. Sigur, din cînd în cînd, dacă iese scandal mare, mai cade cîte un Acar Păun, de la baza piramidei, dar de regulă e linişte şi pace, căci altfel ar trebui să dea socoteală toţi cei care au subsemnat cu tine. Astfel, printre multe alte operaţii brutale, comunismul a amputat, multora dintre noi, responsabilitatea, curajul de a spune: "Facem aşa pentru că spun eu aşa şi dacă iese prost, îmi asum vina!". N-o facem nu atît pentru că ne temem de un sistem (administrativ şi/sau judiciar) prost, nesigur, nedrept şi corupt - chiar dacă aşa sînt - cît pentru că sîntem nesiguri pe noi înşine şi pentru că ne-am învăţat să ne "asigurăm spatele" cît mai bine. Mai mult decît atît: torsionînd în folos personal logica democraţiei, unii şefi ştiu să disipeze nu doar în sus, ci şi în jos culpa unei eventuale decizii greşite. Cu viclenie, ei îşi consultă subordonaţii ("Măi, voi ce ziceţi?") şi, indiferent dacă ţin sau nu cont de părerile acestora, pot oricînd dovedi că s-au sfătuit cu masele. "Io am vrut să... dar sindicatele au zis că..." E comod şi eficace. Nu-i mai puţin adevărat că şi maselor le convine aranjamentul ăsta: li se dă oarece importanţă şi, la o adică, nu poţi să tragi la răspundere un colectiv. În acelaşi timp, nu trebuie uitat nici o clipă că românii au născut acea perlă de înţelepciune prudent-reverenţioasă care susţine că şefu-i şef şi-n pielea goală. Aşa că e bine pentru toată lumea. Pentru cine nu e bine? Păi, pentru toată lumea. Cvasi-absenţa caracterelor puternice, capabile şi competente să-şi asume decizii tranşante, mai ales în momente şi situaţii speciale, a făcut cu mult mai mult rău, în aceşti 18 ani, decît corupţia şi criminalitatea. În zorii României postdecembriste, tineri politicieni lipsiţi de temeri şi de complexe anunţau că trebuie tăiată brusc coada pisicii. Or, în realitate, nu doar că a fost tăiată cu încetinitorul, dar operaţia s-a petrecut în lung.

Mai multe