Secvenţe despre discriminarea pozitivă
Un nou serial de succes, difuzat de televiziunea americană din toamna lui 2006, e intitulat Studio 60. El conţine toate stereotipiile politically correctness-ului de după 9/11 şi vorbeşte despre viaţa unui studio de televiziune scăpat de la faliment de un grup de tineri, creativi şi dinamici; apar obişnuitele complicaţii sentimentale ale celor care - ca să parafrazez - make big money, not love. Adică, un fel de Friends revisited. Într-unul din primele episoade, un membru de culoare - singurul - din "echipa creativă" a studioului îi propune producătorului-şef să meargă împreună într-o suburbie, să vadă un comic negru, autor al propriilor scheciuri, despre care a auzit numai de bine. Urmează un dialog de genul: "De ce nu ai decît albi în echipă, deşi pretinzi că nu faci discriminare", albii fac glume despre negrii care nu îi fac să rîdă pe negri... etc. Deşi nu are nici timp, nici chef, nici o motivaţie alta decît aceea că nu vrea să fie acuzat de discriminare, producătorul merge şi asistă, în mijlocul unui public de culoare, la un scheci al cărui umor e integral bazat pe atitudinea anti-alb. Creativul negru, care îşi rugase producătorul să vină, e ruşinat şi confuz, îşi cere scuze. Producătorul înţelege şi situaţia se răstoarnă în favoarea presupusului discriminator alb. Peste două zile, în emisiunea lui Jay Leno, acelaşi actor de culoare declară live, făcînd un banc: "N-am prea văzut albi să culeagă portocale în căldură" (!) Cam aşa arată, în America de azi, problema rasială şi înţelegem că întreaga evoluţie către formele de discriminare pozitivă pe care societatea Statelor Unite le-a integrat de mult se întorc, parţial, împotriva filozofiei sociale şi filantropice din care s-au născut. Aş fi tentată să cred că e o problemă a Americii, dacă nu aş fi trăit în Franţa în 2001, cînd Lionel Jospin s-a văzut obligat să amendeze sever, alături de întreaga clasă politică franceză, fluierarea "Marseillezei" pe stadion în timpul meciului Franţa-Algeria, de către un mare grup de algerieni, locuitori ai periferiei Parisului. Ei erau născuţi şi educaţi în Franţa, ţara în care şcolile publice acordă oricărui copil, înainte de cetăţenie, dreptul la educaţie, acordă familiilor acoperirea integrală a asigurărilor medicale, asistă financiar mamele singure de origine străină... etc.). Am asistat şi la tulburarea mediatică produsă de asasinarea realizatorului de film Theo Van Gogh în 2004 de către un olandez de origine marocană, ca represalii împotriva faptului că cineastul dezvăluia, în filmul Submission, abuzurile comise de bărbaţi de religie musulmană contra soţiilor lor, în cea mai "tolerantă" democraţie a Europei - Olanda, şi la uciderea, în aceeaşi ţară, în 2002, a ultra-naţionalistului Pym Fortuin. Or, Olanda este ţara în care fiecare cultură are dreptul să-şi construiască propria formă de educaţie, în care emigranţii turci, arabi, evrei, africani pot continua să-şi ducă existenţa exact ca în ţările de origine, Guvernul olandez se angajează în mod special să respecte şi să încurajeze acest multiculturalism şi să îi ofere spaţiu de existenţă şi de afirmare. Exemplele de mai sus arată că tradiţionala idee, atît de dragă sfîrşitului de secol trecut, că prin măsuri de discriminare pozitivă, se pot produce societăţi multiculturale paşnice, în care dialogul intercultural se naşte de la sine, apare azi într-o lumină diferită. Fluxurile migratorii transnaţionale, schimbarea compoziţiei şi originii imigraţiei, dar şi a calităţii acesteia, transformarea destul de rapidă a unor ţări din spaţii de la care plecau imigranţi în spaţii care primesc imigranţi (Irlanda este, în acest sens, un foarte spectaculos exemplu), dar şi noile forme de inegalitate, născute din accesul diferenţiat la tehnologie şi globalizarea pieţelor, provoacă o chestionare în profunzime a noţiunii de discriminare pozitivă, dar mai ales a modului în care ea poate şi trebuie gestionată. Cui serveşte deci discriminarea pozitivă? Dacă azi ea nu pare să mai opereze în categoriile tradiţionale, utilitatea ei ar trebui să se deplaseze, poate, către zone mai puţin obişnuite. Mecanismele consacrate ale discriminării pozitive (adică inventarea de "privilegii" pentru categorii socio-culturale şi etnice care moştenesc la naştere un capital aşa-zis negativ, legat de apartenenţa la grupuri defavorizate) par că servesc la construirea altor forme discriminatorii în lumea de azi, în care accesul şi privilegiile devin, pentru societăţile capitaliste evoluate, concepte cu un mare grad de relativism produs de internaţionalizarea pieţelor şi de evoluţia tehnologiilor comunicaţionale. Or, pentru soluţionarea acestor noi forme de discriminare nu avem, încă, o filozofie, un sistem, o metodă. Ceea ce ar trebui să avem, însă, este curajul de a le identifica şi de a dezbate nuanţat despre ele. A încerca să le limităm, pe cît posibil, efectele, pe termen lung. Chiar şi în spaţii şi contexte în care - nu-i aşa - "nu avem timp de nuanţe". Singura discriminare pozitivă imperativă este aceea între iubitorii de arte şi consumatorii de arte. Prin toate mijloacele, ar trebui azi încurajată şi privilegiată - cred - prima categorie! Pentru că artele, nu birocraţiile, deţin întotdeauna răspunsul, fiindcă doar ele au curajul necesar să pună întrebările care dor.