Securismul

4 septembrie 2019   Tema săptămînii

Dacă ar exista un sondaj de opinie pe tema „Este în continuare Securitatea puternică în România?“, cel mai probabil majoritatea subiecţilor ar răspunde „Da“. Mulţi consideră că Securitatea, în diversele sale forme de manifestare, a preluat şi controlat zonele de putere încă din 1990, s-a răspîndit în toate domeniile importante de activitate (economie, presă, Justiţie, Servicii) şi s-a perpetuat prin alianţă cu lumea politică. Sau şantajînd-o. Chiar şi cei care nu au trăit înainte de 1989 şi au auzit vag despre existenţa odioasei instituţii au această percepţie deoarece în ultimii ani tema a reapărut în centrul discuţiilor politice sub forma „Noua Securitate“ sau „Binomul“. Derivată din teoria conspiraţionistă „Deep State“ şi adaptată în formă locală, teoria „Noii Securităţi“ a făcut furori şi a ajuns subiect central de dispută, pînă la nivelul la care fundamentul statului, democraţia şi libertăţile noastre au fost puse la îndoială.

Aşa cum ne spun specialiştii în teoriile conspiraţiei, puţin importă cît de reale sînt faptele sau argumentele logice din spatele constructului, căci o astfel de teorie nu caută adevărul. Ea se foloseşte de bucăţi de adevăr pe care le combină cu minciuni şi invenţii pentru a genera o imagine aparent perfectă. Contraargumentele sînt înglobate în interior, răsucite şi folosite chiar pentru a o valida. Dacă este contestată, atunci trebuie că există ceva adevăr în ea, nu? O teorie a conspiraţiei este puternică atunci cînd un număr cît mai mare de oameni cred în ea şi nu cînd este trecută prin proba veridicităţii. Sînt cele de mai sus adevărate? Parţial, da. Nu poate fi negat faptul că securiştii au fost într-o poziţie privilegiată de putere după 1990 şi că au profitat pentru a o consolida şi a-şi extinde influenţa. A fost acest efort coordonat? Din nou, doar parţial, da. Porţiuni din vechea Securitate au rămas intacte, relaţiile personale şi profesionale dintre foştii ofiţeri de Securitate şi cele cu foştii lor colaboratori au fost importante în crearea reţelelor de influenţă. Mai ales în zona Serviciilor. Dar este greşită, în opinia mea, percepţia că a existat un „masterplan“ în acest sens sau că s-a acţionat coordonat. S-a întîmplat pentru că era firesc să se întîmple şi pentru că acesta era stadiul de dezvoltare al societăţii. Lucrurile au evoluat lent şi schimbările s-au făcut treptat, iar Securitatea (veche sau nouă) şi-a pierdut puterea sub presiunea democratizării şi, da, mai ales sub presiunea UE şi NATO. Realitatea este că, în afară de cîteva rămăşiţe, mai mult sau mai puţin vizibile, acest „Bau-Bau“ mitologic, monstrul cu care ne înspăimîntam noi înainte de culcare, nu mai există. Cum de totuşi percepţia majoritară este complet opusă? Cum de românii consideră că Securitatea exercită în continuare o mare influenţă asupra societăţii? De ce vorbim despre Securitate la 30 de ani după ce ea a fost desfiinţată, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat? Şi, mai ales, de ce se consideră că statul este în continuare la cheremul acestor „păpuşari“ eterni?

Există, evident, mai multe răspunsuri şi mai multe paliere pe care se poate discuta. Voi alege unul mai puţin aparent: securismul. Moment în care veţi ridica din sprîncene şi veţi întreba justificat: ce este „securismul“? El este moştenirea perenă a Securităţii. Neîncredere, paranoia, suspiciune generalizată, coruperea sistemului de valori, deformarea realităţii, recursul la procese de intenţie, perpetuarea mecanică şi fără nuanţe a „sistemului dosarului“ şi a vinovăţiilor de clasă şi familie. O, şi cireaşa de pe tort, manipularea. Dar nu cea făcută profesionist din surse exterioare, ci aceea pe care o construim noi înşine. Şi care este atît de bună, încît nici nu o numim aşa şi nici nu ne dăm seama cînd îi cădem pradă. Poate automanipulare? Inconştientă.

Se vorbeşte şi se scrie foarte mult despre caracterul represiv al fostei Securităţi şi al sistemului comunist. Foarte puţin însă despre ambiţia lor ultimă, comună tuturor proiectelor de inginerie socială, de a crea un anume tip de societate. Una care să permită controlul total pentru a coincide cu aspiraţiile sistemului. Şi cum obţii un control total al societăţii? Prin frică, ar răspunde cineva imediat. Da. Şi exact asta s-a întîmplat în prima fază, cea a exterminării şi a terorii. Dar un regim nu poate supravieţui exclusiv din asta. Nu pe termen lung, oricum. Atunci? Soluţia pe termen lung a fost ca cetăţenii să se controleze singuri şi să se anuleze reciproc într-un mediu controlat. Construim o cuşcă şi lăsăm şobolanii să se mănînce între ei. Ideal, căci asta nu numai că rezolvă problema mijloacelor reduse şi a personalului care nu ar putea acoperi, nici în varianta optimistă, toate provocările, dar ar genera şi un anume tip de conduită care se va tranforma treptat în normă unanim acceptată. Tot ce ar mai rămîne de făcut ar fi să corijezi excepţiile. Pe cei puţini care vor căuta găuri în cuşcă.

Astfel, uşor-uşor, securismul a coborît de la nivelul asociat cu Securitatea şi a devenit normă socială larg acceptată. Nu ca un mare plan, ci firesc. Românii au învăţat să trăiască cu convingerea că deasupra lor stă o putere ale cărei intenţii sînt obscure şi cu care e preferabil să nu ai de a face. Numită generic „Securitatea“ şi în sens larg „Statul“. Dacă era să te intersectezi cu autoritatea aceasta supremă, atunci în general te puteai gîndi la chestiuni mai degrabă neplăcute. Dacă nu de-a dreptul rele. Cum trăieşti cu o astfel ameninţare constantă? O „acomodezi“. Respecţi norma. Dacă respecţi norma, nu păţeşti nimic. Treci pe sub „radar“. Asta ţi se şi spunea. Cei care aveau „probleme“ trebuie că „făcuseră ei ceva“.

Dar, chiar şi aşa, tot aveai tot timpul în minte ideea că oricînd ţi se poate întîmpla ceva. Totul este extrem de imprevizibil. Cine ştie ce rudă îndepărtată fuge în străinătate şi „te cheamă ăştia“, cine ştie cum se scapă Georgel la şcoală cu vreun banc pe care l-aţi spus în casă. Se duce naibii dosarul. Se află că bunicul era legionar sau liberal. „De ce nu ai declarat, tovarăşe?“ Adio viză pentru excursia în Bulgaria pe care o plănuiai de doi ani. Chestii care pot părea mărunte astăzi. Nu şi în acel univers unde piesele trebuiau să se îmbine perfect.

În perioada comunistă, cetăţeanul era astfel obligat să ia în calcul o mie de variabile în fiecare zi, să disimuleze, să suspecteze pe toată lumea, considerîndu-i pe toţi drept potenţiali aducători de probleme. Era obligat să devină el însuşi un mic securist paranoic, care încerca să desluşească în interes propriu iţele unei vieţi asupra căreia nu avea absolut nici un control. Exact cea ce îşi doreau „cei de sus“. O ţară de paranoici preocupaţi să fugă unii de alţii şi să se suspecteze reciproc. Nu este deloc de mirare că ieşirea din comunism nu a modificat modul în care românii se raportează în continuare la ei sau la orice tip de autoritate. Cu un amestec de dispreţ şi frică. Cu o neîncredere organică.

După 1990, „securismul“ a căpătat accente groteşti, poate şi datorită faptului că a devenit un experiment scăpat din laborator. Foşti susţinători ai regimului au devenit aprigi luptători anticomunişti, lovind cu măciuca moralităţii de-a valma pe toţi cei care aveau alte opinii. Pe cît de insignifianţi erau pe vremuri, pe atît de virulenţi au devenit după. „Securismul“, ca şi Securitatea, s-a împărţit frăţeşte între Putere şi Opoziţie, între societatea civilă şi stat, între campionii „democraţiei“ (care în fapt erau mai răi decît cei care susţineau o reformă graduală, mult mai potrivită) şi cei care se împotriveau reformelor. Societatea s-a divizat. Apoi toţi au început să arunce cu dosare, să construiască teorii conspiraţioniste şi să se păruiască în numele unei moralităţi pe care nimeni nu o avea şi al unor principii democratice pe care ei le încălcau primii.

„Securismul“ a reuşit chiar ceva cu totul excepţional. A reuşit să facă praf orice discuţie serioasă despre trecutul comunist, despre Securitate sau despre responsabilităţi şi ierarhii ale colaboraţionismului. Şi aici totul s-a transformat într-o păruială între tabere, care continuă pînă în zilele noastre, cu din ce în ce mai puţine şanse de a se trage nişte concluzii. Se tot repetă că Securitatea a învins şi se contabilizează victoriile post-1990 ale acesteia. Dar nu e aşa. Nu Securitatea a învins, ci „securismul“. Iar părtaşi la „victorie“ sîntem cu toţii.

Mădălin Hodor este istoric.

Mai multe