Secţia 16

De la Piaţa Sudului îl iei pe 232, cobori la a doua, imposibil de ratat: Spitalul „Al. Obregia“. Intrarea se face pe o poartă larg deschisă, pe lîngă paznici şi maşini – un du-te vino agitat şi colorat. Intri într-o curte pietruită, cu multe clădiri, pierdute pe alei serene, frumoase, pline de verdeaţă, tivite de băncuţe şi asezonate cu chioşcuri. Ziare, sucuri şi ţigări. Nişte pacienţi în halate, ieşiţi la promenadă cer „împrumut“. Tarif fix: 50 de bani. Pentru cafea.

La poarta Secţiei 16, secţia de psihiatrie-toxicomanii, aşteaptă cîţiva oameni. Nu poţi intra oricum, trebuie aşteptat bodyguardul, trebuie să răspunzi la un mini interogatoriu, după care ţi se deschide (sau nu) uşa. O doamnă în vîrstă, blondă, cu o ţigară slim într-o mînă şi o pungă cu pateuri în cealaltă, mă întreabă, cu voce groasă: „Azi se mai fac internări?“. Nu ştiu ce să-i răspund, dar îmi dau seama că mai sînt şi alţii cu aceeaşi întrebare pe buze.

Sînt invitată înăuntru, mă simt ca în filmele cu refugiaţi la porţile Ambasadei Statelor Unite. Trec pe coridoare cu faianţă roşcovană, pe lîngă nişte grupuri sanitare (curate) şi un cabinet pe care scrie „Psiholog“. Prin uşile deschise ale saloanelor văd mai multe paturi, toate ocupate de tineri (majoritatea) în pijama. Stau întinşi, citesc, dorm. E linişte şi o senzaţie de pace. 98% dintre cei internaţi aici sînt dependendenţi de heroină. Mi se spune: „nu ajunge aici studentul cu marijuana, ci acela care-şi injectează cinci ture de heroină pe venă în fiecare zi“.

Secţia a fost înfiinţată în iulie 2000, într-un moment în care, după cum declară şeful secţiei, domnul dr. Lucian Vasilescu, medic primar psihiatru, „devenise acut să se facă ceva pentru acest gen de problemă“.

Dependenţa de droguri? Mi se spune că, pînă la urmă, oricum ai lua-o, este o „afecţiune cronică cu recăderi şi remisiuni“, dependenţa în sens psihiatric fiind o „tulburare cronică“, putînd fi de orice natură: droguri, muncă, jocuri de noroc, alcool, sex.

Dezintoxicarea? Un lanţ terapeutic cu multe măsuri care se întrepătrund şi care pot asigura o „însoţire“ a celui în cauză pe o perioadă mai lungă de timp. „Povestea cu dezintoxicarea e un lucru foarte important, însă e doar un prim pas. Dacă îl faci doar pe acesta, n-ai făcut nimic.“

Întreb, evident naiv, „ce se poate rezolva?“

Mi se răspunde cu o nouă întrebare: „un alcoolic se vindecă? Un fumător se vindecă? Nu am ce să vă răspund, e vorba de viaţa omului. Cunosc şi tineri care sînt abstinenţi de ani de zile, dar şi dintre cei care au reluat consumul în secunda imediat următoare ieşirii lor din spital. După cum există şi tineri care reiau consumul după ani de la ieşirea de aici. Factorii sînt mult mai complecşi, ţin de viaţă, de prieteni, de familie, de mediul social, cultural, de modelele pe care cineva le are“. Dacă, totuşi, dependenţa este o tulburare cronică, dacă sînt dintre cei care, după internarea pentru dezintoxicare, recidivează... de ce se mai internează?

„Prima întrebare pe care o pun cuiva care vine să se interneze este: ce vrei? Mi se răspunde: vreau să mă las. Un răspuns care de fapt nu-mi spune nimic. A doua întrebare este: ce aştepţi de la mine? Aici, în principiu, oamenii se blochează, nu mai ştiu ce să răspundă. Cu alte cuvinte, aici oamenii vin să caute un ajutor, care poate fi o internare, dar în acelaşi timp poate fi un sfat, o îndrumare.“


Aflu că internarea la Secţia 16 se face trecînd în primul rînd de o evaluare în care sînt evidenţiate problemele şi dorinţele celui care solicită internarea în raport cu oferta de tratament de pe piaţă. „Internarea se adresează pînă la urmă unei minorităţi, celor pentru care abstinenţa e o soluţie reală.“ Candidaţii la internare, cei pentru care abstinenţa e o cale, au, în general, o stare psihică bună, un serviciu, o familie, un grup de susţinere. Cu cît însă are mai multe probleme, depărtîndu-se de aceste criterii, un program de substituţie e mai potrivit.

„Prefer să văd pe cineva care vine din proprie iniţiativă. Dacă vine cu mama şi mama spune: „noi“ vrem să ne lăsăm, sau vine în urma unui şantaj, „dacă nu te internezi te dau afară“, sau „dacă te internezi, îţi cumpăr BMW“, nu prea merge. Tendinţa celor care se internează din cauza şantajelor e să încerce să ne păcălească, să vină cu droguri. Noi vrem să punem problema altfel: eşti aici pentru că vrei. Dacă vrea să plece, îl lăsăm, ne strîngem mîna şi lăsăm mereu loc de bună ziua... ceea ce e foarte important, pentru că data viitoare cînd poate s-a «copt» mai tare, să nu-i fie frică sau jenă, să ştie că poate reveni.“

După evaluare, urmează aşadar „stabilirea obiectivului“: abstinenţă sau menţinere pe substitut. „Din fericire, pentru heroină există metadonă sau suboxonă. Una peste alta, e vorba tot de droguri care au însă cîteva avantaje: în primul rînd, sînt orale, nu injectabile, în al doilea, sînt prescrise de doctor, nu ilegale, iar în al treilea... sînt gratuite, fiind parte a programului Ministerului Sănătăţii.“

Programele respective vizează tratamentul cu drogul prescris de medic, substituind heroina, pe termen foarte lung, urmînd a se lucra, în acest timp, asupra factorilor de mediu. „Sigur, dacă un dependent ia metadonă, dependenţa nu şi-a rezolvat-o, dar dacă în timpul acesta reuşeşte să termine un liceu, să facă o facultate, să se angajeze şi să-şi întemeieze o familie, viaţa lui va fi cu totul alta.“

În România, deşi nu e cunoscut sau prins în statistici, numărul consumatorilor de droguri e în creştere. Întreb: cultură sau incultură? Mi se răspunde, franc – „o enormă şi teribilă lipsă de informaţii. Există o subcultură în mijlocul tinerilor care folosesc droguri pentru că e la modă, pentru că cei din jur folosesc sau o vedetă foloseşte. Pe de altă parte, dezinformarea creează şi o blamare publică, o ostracizare ieşită din comun. De exemplu, la noi s-a greşit foarte mult cu campanii de genul: «drogurile – moartea albă», care nu fac decît să creeze o atracţie pentru tineret şi să atragă acuze din partea societăţii“.

Cel mai nociv drog din România

„Acum jumătate de an aş fi spus: heroina. Acum avem mari probleme cu acele plante etnobotanice, o găselniţă pe care o consider absolut perversă. România a reacţionat chiar mai prompt ca alte ţări, deşi imediat după ce au interzis acele substanţe, au apărut altele.“ Drogul legal se pare că este, într-un mod paradoxal, mai nociv decît cele ilegale. De ce...? „Perversitatea constă în faptul că sînt legale, sînt mai nocive ca orice alt drog de pe piaţă, ducînd şi la simptome psihotice, via schizofrenie, şi pentru că fiind nou create, nu există teste pentru a le depista. Aveam pacienţi care luau heroină şi care au trecut pe droguri etnobotanice. Obişnuiesc să spun, cu oarecare ghilimele: mai bine heroină, decît etnobotanice. Din etnobotanice se moare mai uşor ca din heroină, mai ales cînd vine vorba de cele administrate intravenos sau cu conţinut amfetaminic. Dacă n-ai inimă foarte solidă, ai însă şanse mari de moarte.“

Consumul de droguri: problemă reală?

Pentru pîine nu, pentru droguri, oricînd... spune majoritatea dependenţilor. Un dependent scoate lejer din buzunar între o mie, două mii de euro pe lună pentru droguri. În plus, lipsa de informare reală şi perpetuarea miturilor (etnobotanicele sînt „naturale“, deci ce e natural nu-ţi poate face rău, sau marijuana nu dă dependenţă), există şi acum, la 20 de ani de la revoluţie. În plus, au apărut şi magazinele de etnobotanice.

Se spune că drogurile uşoare deschid calea drogurilor grele. Unui nefumător îi va fi mai greu să fumeze canabis decît unui fumător. Unui fumător de canabis îi va fi mai uşor să ia o liniuţă de cocaină. Credeţi că legalizarea n-ar face decît să favorizeze acest lucru...?

„Discuţia despre legalizare, cu toate argumentele pro şi contra, este mult prea vastă. Pot doar să spun că societatea românească nu e pregătită acum să legalizeze consumul de droguri. Şi marele necaz pe care îl avem... nu e neapărat creşterea numărului de consumatori (creşte, într-adevăr, dar nu la un mod apocaliptic), ci scăderea vîrstei acestora. Cazul cel mai impresionant pe care l-am văzut: doi fraţi, băiatul de 9, fata de 11 ani, se drogau cu heroină. În faţa blocului.“

Cine e responsabil? Societatea, dezinformarea, promovarea unor modele nocive, şcoala, părinţii... În momentul acesta nu prea mai contează. Contează însă că elevi de generală au ajuns victime ale unui trend nociv, dar perpetuat şi luat a fi drept un mod de viaţă cool.

În încheiere însă, şi ceva de bine. Deşi amar. În comparaţie cu alte ţări, avem şi noi, singurul nostru „plus“. Care din păcate nu e meritul nimănui, e doar, se pare, un noroc chior: faptul că la noi nu a explodat încă HIV-ul în rîndul consumatorilor. Dacă peste 80% dintre ei au hepatită C, infecţiile cu HIV se situează la 1-2% pentru pacienţii care au fost internaţi în secţie. Un noroc cu gust, totuşi, amar.