Secretul lui Polly şi Nelle

Un american, un rus şi un român se lăudau. "La noi - zice americanul - secretul de serviciu e pe bune. Imaginaţi-vă: eu sînt angajat de zece ani în aceeaşi companie cu vărul meu, dar nu ştiu ce lucrează el şi nici nu mă interesează!" Rusul zîmbeşte: "Asta e puţin. La noi, secretul de serviciu e chiar secret! Eu sînt la minister în acelaşi birou cu nevastă-mea, de 20 de ani. Nu ştiu ce lucrează, nu mă interesează!". Românul îi priveşte de sus: "Fleacuri! Adevăratul secret de serviciu e la noi: de 30 de ani sînt singur în birou - nu ştiu ce lucrez, nu mă interesează!!". Sublim. Eu cred că veşnicia s-a născut la stat. Deşi nici privatu’ nu stă mult mai bine. Acum, sigur, noi nu ştim ce lucrăm şi nu ne interesează - dar Ei ştiu. Ei ştiu totul. Şi tot nu le-ajunge. Dacă, bunăoară, băiatul ăla cu grenada de la Liceul "Jean Monet" se decide să arunce şi o bombă atomică pe undeva? Nu vorbeşte el întîi la telefon cu furnizorul, nu-i dă un SMS maică-sii să-i spună că întîrzie la masă din motive de uraniu îmbogăţit? Nu intră pe Messenger cu bunică-sa de la ţară, s-o-ntrebe unde e mai geostrategic să-şi plaseze obiectul? Şi tu, organ de ordine şi disciplină, nu trebuie să ştii, ca să previi tragedia? Ei, pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, li s-a spus Legea privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii. Şase luni. Convorbiri telefonice, mail-uri şi alte mesaje electronice. Cine? Operatorii respectivi. Vorbim despre cîteva zeci de milioane de convorbiri telefonice pe zi. Spre două miliarde în şase luni. Unde or fi serverele alea care să reţină aşa ceva? Dar programele de gestiune? Dar personalul calificat? La Internet distracţia e şi mai mare. Dacă nu cumva Guvernul român a ajuns atît de tare încît să dea ordine lui alde Yahoo, "operatorii" trebuie să fie providerii de reţea, care de multe ori sînt doi studenţi într-o garsonieră. Să vezi ce stochează ăia! Mai ales că la mail-urile utile se adaugă de zece ori mai multe spam-uri, plus "circularele" (care vor fi păstrate fiecare de zece sau de o sută de ori), plus "newsletter"-urile, plus mesajele ICQ, Messenger etc., plus convorbirile audio prin Skype. Staţi liniştiţi: n-o să iasă nimic. Nu în România. În fapt, la adăpostul acestei legi vor fi urmăriţi mai relaxat cei care erau urmăriţi şi-nainte. Ceva nou se va întîmpla, totuşi: simpli cetăţeni care au pică sau interese contrarii cu alţi simpli cetăţeni şi - în plus - o pilă la "operator", la Poliţie, procuratură sau orice entitate implicată în stocare (inclusiv femeia care spală pe jos în sala serverelor) vor avea acces la comunicaţiile private ale duşmanilor. Ceva sevă o să-şi tragă de aici detectivii particulari. Chiar dacă stocarea nu vizează (teoretic...) şi conţinutul comunicărilor (cum au înţeles o mare parte dintre români, ameţiţi de o presă care citeşte doar titlurile actelor normative), ci doar "cine, cui, cînd, cum, cît" - şmecherii se vor alege cu ceva. Ieşind din prea sfîntul teritoriu al "siguranţei naţionale" (apropo, ce se-ntîmplă cînd se arde siguranţa asta?; în fine, oricum trebuia să stingă ultimul lumina), ce secrete ar mai fi de apărat, respectiv de deconspirat? Bunăoară, secretul surselor jurnalistice. În treacăt fie spus, ştiaţi că apărarea confidenţialităţii surselor era prevăzută în Legea presei din 1971, în care era menţionată inclusiv sancţionarea celor care ar face presiuni să fie dezvăluite? Asta apropo de cît de important este ce scrie într-o lege. Bun, şi cine nu ştie care-i sursa? Sursa ştie - şi sigur ştie cine trebuie din partidul ei (căci despre "dezvăluiri" şi "breaking news" politice vorbim; apuse-s vremurile cu anchete economice, financiare sau sociale; acum, cel mult, îţi pui o cameră ascunsă, îl filmezi pe preopinent cum zice ce zice şi gata). Ziaristul ştie - şi ştiu toţi colegii lui, că românu-i generos. Opoziţia la partidul sursei ştie şi ea - de altfel, sînt amici. Serviciile siiiigur ştiu! Preşedintele află. Premierul - probabil şi el, ca şi ceilalţi lideri politici cît de cît importanţi. Cine nu ştie? A!, da, publicul. Păi, ăsta nici nu trebuie să ştie, cu sau fără legea conservării informaţiilor (ce frumos ar suna "Conservă de fasole cu costiţă şi SMS-uri"!). Ar mai fi secretul banilor. Cine cîţi are, salarii, prime de porc (dacă interpretaţi tendenţios sintagma, e treaba dvs.), sporuri, cumul de venituri, cumul de funcţii etc. Păi, s-a cam aflat. Mai mult, s-a aflat şi ce nu există. Ce mare brînză să scrii într-un Top "avere estimată la..."? Iar despre cine nu s-a aflat, nici n-o să se afle. Public. Că unde trebuie, se ştie tot despre toţi. Bun. Şi atunci despre ce vorbim? Vorbim despre lunga listă a secretelor pe care le ştie toată lumea, dar nu pomeneşte nimeni despre ele: ● că stupiditatea istoriei numită comunism n-a însemnat numai teroare, ci şi deprofesionalizare - din care mulţi nu şi-au revenit nici azi; ● că, paradoxal, doctrina care propovăduia colectivismul a generat cumplite individualisme; ● că România nu este nici pe departe sufocată de corupţie, cît este îngropată de incompetenţă; ● că, după cele două decenii brucaniene, înspăimîntător de mulţi români continuă visul "să muncim ca-n comunism, să trăim ca-n capitalism"; ● că politicienii pe care-i înjurăm nu sînt altfel decît noi înşine - ca regulă şi ca excepţii; ● că nu primarii sînt de vină că noi aruncăm gunoaie pe geam şi pe stradă; ● că toate instituţiile statului au, pentru România, planuri şi soluţii exact la fel de coerente, inteligente şi eficiente cum are fiecare dintre noi pentru viaţa lui; ● că orizontul de aşteptare şi centrele de interes ale românilor trebuie căutate în emisiunile de genul Test de fidelitate; ● că avem nu numai ceea ce merităm, dar chiar ceea ce - în secret - dorim. Pentru aceste (şi destule alte) secrete, chiar că ar merita o supraveghere naţională a tuturor comunicaţiilor! Pentru aceste - şi destule alte - secrete, chiar că ar merita o supraveghere naţională a tuturor comunicaţiilor!