Se făcea carte pe vremea lui Ceaușescu?
Exceptînd nostalgicii incurabili ai vremurilor ceaușiste, aud acea melancolie transformată într-un soi de certitudine și din gura unora care, deși nu sînt nostalgici împătimiți, au acest derapaj de la realitate în ceea ce privește Școala românească de dinainte de ’89. Pe vremuri, spun aceștia, se făcea carte, nu ca acum.
Să fie adevărat? Se făcea mai multă carte înainte de Revoluție? Erau manualele mai bune decît cele din prezent? Erau profesorii mai bine pregătiți decît cei de azi? Învățau mai mult elevii de atunci decît cei de azi? Era o programă mai „sănătoasă“?
În ceea ce privește pregătirea mai bună a profesorilor, există aspecte care ciuntesc această generalizare: înainte de Revoluție meseria de profesor era considerată a fi una privilegiată – de aceea, în învățămînt ajungeau, pe lîngă profesori extrem de bine pregătiți, și pile sau activiști, profesori angajați politic și nu neapărat datorită competențelor.
Cît privește acel „se făcea carte“, să nu uităm de practica obligatorie la care erau supuși elevii. Cam jumătate din timpul anului școlar era dedicat orelor de practică, cînd elevii trebuiau să meargă în fabrici sau uzine, pentru a-și desăvîrși statutul de om al timpurilor socialiste. Bun la carte, bun la strung.
Iar dacă vorbim despre carte, manualele erau construite în jurul propagandei. Înainte de perioada ceaușistă, erau de proveniență rusească, uneori traduse fără nici un fel de adaptare la contextul românesc. Mai apoi, textele manualelor umaniste, pornind cu Abecedarul, erau menite să îndoctrineze pe linie de partid. Îmi povestește mama, profesoară de engleză, că la literatură nu aveai voie să vorbești despre anumiți scriitori, chiar dacă erau vitali pentru înțelegerea unui anumit curent; nu aveai voie nici măcar să descrii un breakfast autentic britanic, ci să-l adaptezi, musai, la alimentele românești. Așa se ajungea ca un britanic să mănînce de dimineață pîine cu margarină, în loc de ouă ochiuri și cîrnați. În cabinetul de limbi străine, o colegă, profesoară de franceză, a fost admonestată odată pentru că îndrăznise să pună niște afișe cu sculpturile lui Rodin. Ideea a fost considerată o propagandă capitalistă și profesoara – mustrată sever.
Să ne amintim puțin și de promovabilitatea elevilor. Dacă aveai corigenți, trebuia, ca profesor, să faci un „raport de justificare“, prin care să spui care au fost cauzele care au dus la această „nereușită“ – căci vina aparținea în exclusivitate profesorului; dacă școala depășea un anumit număr de corigenți pe an, profesorii erau sancționați cu tăiere din salariu. În aceste condiții, bineînțeles, toată lumea lua Bac-ul pe vremea lui Ceaușescu.
Mentalitatea cum că pe vremea lui Ceaușescu școala era mai bună este, de fapt, o iluzie. O iluzie pe care ne place s-o avem din cauza situației dezastruoase în care se află azi educația: pornind de la salarii nemotivante pentru a mai fi cu adevărat dascăl (excepțiile find rara avis), ajungînd la nenumăratele reforme făcute pe genunchi, care n-au produs decît sincope grave. Ca să nu mai vorbim despre multitudinea de miniștri pe care Ministerul i-a avut după Revoluție (25 în 29 de ani!) – un indiciu clar al dezinteresului pentru acest domeniu.
Să nu ne amăgim așadar. Faptul că azi educația în România este lăsată de izbeliște nu înseamnă că înainte de Revoluție școala românească era o mină de aur. Punînd în balanță dezinteresul de azi al autorităților, cu propaganda „măcelarilor“ comuniști din trecut, cred că se poate găsi un echilibru (deloc plăcut): în România nu a existat, de fapt, nici un interes real pentru un sistem educaţional eficient. Nici pe vremea lui Ceaușescu, nici după Revoluție.
articol publicat pe blogul revistei în 10 septembrie 2018