Se caută un nou lipici pentru Europa
Oricine ar fi citit acum doi ani, în septembrie 2009, ce se scrie astăzi în presa europeană ar fi spus că „ăştia sînt nebuni“. George Soros avertizează asupra nevoii „imperative“ de a ne pregăti pentru ieşirea Greciei, a Portugaliei şi probabil a Irlandei din zona euro, iar The Guardian îşi permite chiar luxul unui titlu de genul „Europa se reîntoarce la identitatea naţională – şi e îmbucurător“. Chiar şi în România, soarele integrării europene începe să fie concurat de steaua revigorată a românismului, fie că e al studenţilor juni sau al unor oameni de afaceri bine intenţionaţi.
Nu democraţia, libertatea sau statul de drept sînt cele care i-au legat pe europeni, ci „modelul social european, în contrast revelator cu stilul de viaţă american“ (Tony Judt). Statul social european este pe moarte şi Angela Merkel nu poate să-l resusciteze: „Calea de ieşire din criză este austeritatea şi integrarea fiscală mai intensă a statelor din zona euro“. Dispariţia acestui model social i-a scos în stradă şi pe spanioli, şi pe greci, iar pentru a-i ţine împreună pe europeni, liderii politici trebuie să găsească un nou liant. Care va fi acesta?
Pînă în 2010, nimeni nu vorbea public despre o Europă în două viteze. Astăzi, subiectul a devenit soluţia minune pentru salvarea Europei. Wolfgang Schäuble, ministrul german de Finanţe, a admis recent că noul proiect european va crea o „disociere clară“ între statele din zona euro şi celelalte. În Der Spiegel, fostul cancelar german social-democrat, Gerhard Schröder, o felicita pe succesoarea sa creştin-democrată, Angela Merkel, pentru că a renunţat la opoziţia faţă de o Europă în două viteze şi pentru că agreează ideea unui nucleu european dur. Încă de la începutul anului, englezii considerau apariţia acestei Europe în două viteze, „cu un miez federal complet integrat şi o coaliţie flexibilă de parteneri comerciali în exterior“ (The Times), ca fiind o certitudine.
Dar pentru aceasta, Uniunea Europeană are nevoie de un nou tratat cu care, mai devreme sau mai tîrziu, Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy vor ajunge în faţa plebiscitului popular. Este locul unde vor apărea marile probleme. Deja, în Germania, opoziţia cetăţenilor se aude prin vocea parlamentarilor – reprezentanţii lor direcţi. Horst Seehofer, liderul social-creştinilor bavarezi (aliaţi foarte importanţi ai Angelei Merkel), s-a pronunţat clar: „Nu dorim un super-stat european“. Departe de a fi o opinie izolată, nemţii nu doresc să-şi vadă banii din taxe cheltuiţi pentru salvarea „leneşilor“ din Sud, cu atît mai puţin să le permită acestora să aibă un cuvînt de spus în afacerile lor interne. Cedarea suveranităţii către Bruxelles nu este prea populară nici în Sudul Europei, acolo unde oamenii se tem de duritatea austeră a unui eventual stat european guvernat pe principii germane.
Ambalajul în care acest proiect nou va fi vîndut alegătorilor germani şi francezi nu va fi un „super-stat“, ci o Europă federală a cărei inimă se va afla pe Rin. Leneşii din Sud vor fi păstraţi în siajul economic al acestui miez european pînă ce îşi vor fi revenit. Iar noii estici, cei care deranjează atît de mult ethos-ul occidental, vor dispărea de facto, reparîndu-se astfel o mare greşeală – cum este percepută la Bruxelles acceptarea României şi a Bulgariei în UE. Structura pentru aceste modificări există deja, Europa fiind compartimentată în trei zone diferite calitativ: zona euro, Spaţiul Schengen şi Uniunea Europeană. Schimbarea nu va fi resimţită ca un cutremur, ci ca o stagnare.
Pentru europenii de pe Rin, obişnuiţi cu landurile şi autonomia locală crescută, nu va conta dacă federaţia Euro va fi coordonată de la Berlin, Paris sau de la Bruxelles, atîta timp cît străinii din Est vor fi ţinuţi departe. Cei din urmă vor fi nevoiţi să se întoarcă la ideea de stat naţional, alături de britanici care, încă de la Churchill, îşi doresc o astfel de configuraţie. {i, în lipsă de altceva mai bun, frica de străini va deveni lipiciul Europei de pe Rin. Dar dincolo de proiecţii politice şi profeţii, realitatea nudă este că Uniunea Europeană nu mai oferă în prezent un aranjament suficient de profitabil pentru fiecare dintre părţile implicate. Cea mai mare campanie de imagine din istoria modernă a eşuat pentru că birocraţii bruxellezi nu au reuşit să creeze nici măcar un mugure de identitate europeană comună în ultimul deceniu. Ar fi fost acum nevoie de ea, dar vom rămîne cu insignele şi cu steagul acela frumos şi albastru, în timp ce Uniunea Europeană se va modela în funcţie de interesul propriu al naţiunilor bogate din centrul Europei. Aşa cum a început totul – atunci cînd în 1951 trei bătrîni catolici de pe Rin au descoperit cum pot şterge vechea ostilitate franco-germană printr-o practică Comunitate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului –, aşa se pare că se va sfîrşi totul. Asta dacă politicienii vest-europeni nu vor descoperi cît mai degrabă un alt lipici pragmatic, care să-i poată ţine împreună pe europeni.
Vlad Mixich este jurnalist la HotNews.ro
Foto: V. Dorolţi